Dan Cârlea, autor premiat de editura Vinea, îşi lansează Zeppelinul propriei ingenuităţi nemaculate de tarele unor vremuri consumiste. Fără să poetizeze realitatea, el urcă treptele unui turn de fildeş, echivalentul unei călătorii în timp. Călătoria se face ţinând seama de două coordonate: imitatio christi şi nostalgia paradisului infantil, plasat undeva printre blocurile comuniste. În fond, aceasta este şi nota specifică a acestui poet matur. În comparaţie cu ceilalţi şase tineri lansaţi de Editura Vinea, Dan Cârlea are de partea sa traversarea în cunoştinţă de cauză a unei epoci revolute, care îi oferă avantajul unei sfere de inspiraţie cu diametrul mai generos.
Se cunosc deja eforturile scrâşnite de a înghesui cât mai mulţi autori tineri sub stindardul unei generaţii pe care câte un critic sau un editor se grăbesc să o cufunde în cristelniţă. Multrâvnită este condiţia de naş al unei generaţii literare. Năşirea duce cel mai adesea, însă, la înjghebarea de grupări şi grupuscule fără un program solid şi cu mentalităţi eteroclite. În consecinţă, după un timp, gruparea se pulverizează şi fălosul ei godfather rămâne de izbelişte – finii săi literari ţintesc ei înşişi la condiţia de naşi. După hibridul douămiism, iată că Vinea încearcă lansarea pe orbită a plus douămiismului – denumire cel puţin bizară. Am putea deduce că noua grupare e o variantă îmbunătăţită, refurbished, a celei vechi. Un fel de posttextualism cu scaune de piele şi aer condiţionat în cinci trepte. Or, asemănările sunt perdante. Aşa-zisul 2000+ e alcătuit din tineri „pixelografi” care performează pe muzică chill-out, sunt apăsaţi de un fel de tristeţe post-consumistă şi, câteodată, au izbucniri de orgoliu. De la antecesori se păstrează doar clişee gen „faze de căcat” şi dispoziţia emo. Aceşti rebeli fără cauză, strănepoţi de-ai lui Haulden Caulfield, sunt totuşi bântuiţi de mitul artei sincretice, de dorinţa de a realiza o hyperliteratură cu videopoeme. Pentru a fi „impactanţi” (un alt termen-streche), ei au renunţat la acele locuri comune ale douămiiştilor: căminul, ghetoul, autobuzul ticsit, toate cântate în ritm de hip-hop, sexualitatea lipicioasă şi exhibiţionistă, cântecul cărnii, filosofarea lamentabilă. Acum se scrie despre biţi, pixeli, scule etc. Poate doar lamentaţia de fils à papa s-a păstrat. Bineînţeles, aceste trăsături izolate nu demonstrează nimic, eventual faptul că Dan Cârlea scrie altceva decât ceilalţi şase debutanţi ai editurii Vinea.
Zeppelinul are rădăcini gândiriste: „Dumnezeu este cuminte ca un grădinar/plantează meri prin tot raiul/şi presară lumi peste tot când se plictiseşte”. Paradisul acesta este destrămat însă de snapshot-uri expresioniste: „colţii leului strânşi pe botul bivolului african”. Nostalgia Shambalei este investită artistic: „noi toţi care ne frecăm unii de alţii întru şlefuire”.
Autorul devine captivant când îşi stăpâneşte efluviile sentimentale şi mizează pe dialectica autentic-fals: „diavolul e mereu vesel/are ochelari cu ramă fină de aur/când zâmbeşte arată ca un forceps deschis cât distanţa/dintre urechiuşele unui copil perfect”, chiar dacă recuzita aparţine pantomimei: „Dumnezeu plânge aşa cum se cuvine să plângă un Dumnezeu/autentic/Dumnezeu plânge cu gura până la urechi”. Uneori el poetizează teorii binecunoscute: „Dumnezeu e singurul comunist creştin”(cuminte ca un grădinar). Alteori pune în dosar amintiri din copilărie: „într-o zi m-au făcut pionier la doftana”, care dau măsura poeticii sale: nostalgie şi ieremiade pe marginea motivului vanitas vanitatum. Ţâşnirile în sus conturează o metaforă geometrizantă, de bună calitate: „linişte/ca în frunţile concentrice ale lui Dumnezeu”. Fericite sunt şi minimalismele autobiografice, cu sugestie bogată: „ieri m-am întâlnit întâmplător cu prietena ta/în lăptărie/mi-a spus că ai murit/în timpul unei operaţii/acum 6 luni/în germania” (în mansardă). Aici iese la suprafaţă filonul cărtărescian, fără a deveni o manieră: „la un moment dat jucam tenis de picior/cu răzvan/în spatele blocului/şi trăgeam cu ochiul tot timpul/la etajul elenei de care eram/foarte îndrăgostit” (mit urban). Dan Cârlea ar dori să-şi dispună miturile urbane în ecuaţii nichitastănesciene, mixând edulcorarea afectivă cu necunoscute metafizice. După supurările inimoase din plastic, cititorul e remontat cu o fugă spre un creator matern, indice al cochetării cu ereziile având priză la metaforă: „te ştiu de când lui Dumnezeu i s-au rupt apele/şi s-au despărţit de lume”.
Dan Cârlea este copilul divin iniţiat încă din pântecele matern în ştiinţa dumnezeiască, o mathesis universalis, pe care el şi-o imaginează obstinat ca pe o viziune a sentimentelor. De altfel, ultimele trei decenii de comunism sunt percepute din perspectiva unei copilării mirabile, lipsa distracţiilor sofisticate favorizând accesul la bucuriile simple şi grandioase, totdeodată: „erai la mamaia în pântecul mamei tale/pe plajă se asculta radio vacanţa//sărutai placenta cu gustul părinţilor tăi/perfecţi/cu chip de pâine albă//prin burta mamei ţi se vedea/din când în când urechiuşa/cum urmărea buzele tatălui care/îţi citea din sensul iubirii” (mai bun). Aceste ode minimaliste au punct de referinţă în zenit, un Iisus zeppelin care soarbe peisajul în sus, în maniera lui El Greco. Bizantinismul acesta este dus la perfecţiune în poeziile contrate, unde geometria plană îşi vădeşte mai bine posibilităţile transcendentale: „herăstrău//un câine bea dintr-o baltă/umbrele frunzelor muribunde//în loc de cer kantian/înstelat deasupra mea//ochii tăi migdalaţi şi uzi/ca două mandale sparte//liniştea se prelinge pe copaci/în sus//nimeni” (schiţă). Sunt momente de graţie dificil de reprodus în serie. În general ele sunt urmate de relaxarea discursului poetic, de infuzii cu decoct sentimental stănescian. Impresia este de folk-song. Inspiraţia adevărată persistă în fulguraţii spectaculoase: „dorm soldaţii pe bucăţi de oameni/au cerul tras până la tunuri//[…]//Dumnezeu se şterge de sudoare pe frunte/îşi întinde pe faţă dâre colorate ca de acuarelă//cică e curcubeul/ha ha” (organul-fantomă).
Distihuri ca: „este adevărat că împărăţia cerurilor este în noi/dar noi nu mai suntem de mult acolo” (flash) probează fibra de poet religios a lui Dan Cârlea. Apoi reveria adolescentină este dublată de dezamăgirea în faţa lumii, concretizată în practicarea bătrâneţii: „poate totuşi voi ajunge bătrân/tot lăsându-mă câte puţin de trăit”. După fixarea temelor poetice esenţiale, urmează câteva arte poetice în care se predică simplitatea: „o poezie bună trebuie să fie simplă şi elocventă/ca ultimul expir al unei mame bătrâne ce-a fost/„pieta” de zeci de ori când fiul i-a fost bolnav” (acolo unde se termină lumea). Poetul ar vrea să traducă în scris mesajul icoanelor ortodoxe. Lucru deloc uşor, mai ales când este scuturat de puseuri expresioniste: „un sfânt poate intra în rai chiar acum/cu un ditamai soarele-n braţe plângând” (iertare). Toate aceste calităţi pot prevala asupra defectelor, dacă poetul se supune unei asceze vizând acedia. Natura sa pătimaşă nu-i va permite să se usuce, dar nici nu-l va mai exceda în alunecări liricoide. Retrăgându-se înspre esenţe, scriitura aceasta poate deveni exemplară: „Dumnezeu este pentru mine/singura fiinţă/care-mi dă voie/să dau mâna/prin ea/cu mine/însumi” (fiinţa).
Felix Nicolau
multumesc Felix Nicolau pentru recenzie
