Texte publicate in Ziarul Lumina

Merită?
Documentar Manastirea Cocos
Malformatii de fiecare zi
Despre relatia Biserica-societate
O vorba de duh, fara Duh
Jogging spre batranete
(Ne)simţirea noastră cea de toate zilele
Mă paşte stresul
Ne domnim ca-n Franţa, dar ne descălţăm în trenuri
Tarani si tarani
Oameni si caini
Praguri si capatani
Despre libertate si presa, cu dragoste
Paravanul de sticla
Imaginea glodului
Gay Fest

Merită promovat binele, la modul serios?
Dan CÂRLEA
Vineri, 15 February 2008

Prin fetişizarea raiting-ului, am reuşit să ajungem în situaţia în care numai spectacolul înseamnă viaţă, confundându-se sistematic strălucirea cu iradierea

Uitându-te în jur poţi ajunge la concluzia că prezentul respiră prin nişte oglinzi deformate după chipul şi asemănarea trecutului nostru recent. De ceva vreme încercăm, compulsiv, să îndreptăm nişte excese prin alte excese, nişte vicii grosiere prin unele mai subtile, tăcerea impusă vreme de jumătate de secol prin urlete care aplatizează orice (sub)înţeles. Orientaţi numai spre mecanisme curăţitoare a somei morale a naţiunii, bagatelizăm importanţa cultivării pozitivului, a sădirii binelui cu acelaşi patos cu care încercăm să smulgem buruienile ale căror rădăcini se întind prin câteva generaţii de români.
De ani buni, se încearcă scoaterea la suprafaţa constiinţei publice a ultimei verigi a lanţului roşu care contorsiona de durere, prin strângere, întreaga societate românească - informatorii, povestaşi de la gura sobei Securităţii Statului comunist. Lucru bun, nimic de zis, însă neurmat de accesul la treptele superioare ale răului şi, poate la fel de grav, neurmat de un interes la fel de mare pentru faţa luminoasă a celor care construiau atunci când alţii dărâmau.
Prin fetişizarea raiting-ului, am reuşit să ajungem în situaţia în care numai spectacolul înseamnă viaţă, confundându-se sistematic strălucirea cu iradierea. Şi cum, de la o vreme, a devenit un fel de axiomă faptul că firescul „nu dă bine la public“, orice malformaţie ajunge în minţile oamenilor, injectată în minţile din toate părţile.
Avem parte, în general, de lucruri destinate să ne şocheze, să ne lase paf. Acestea sunt cele care pot face de acum „istorie“, ele sunt cioacele şi elodiile noastre de fiecare zi.
Teoria despre gustul marelui public, cum că vezi-Doamne „asta se cere, noi punem accentul pe ce vor oamenii să vadă“, este inconsistentă şi sofistă, de vreme ce nimeni din marii jucători de pe piaţa mass-media nu a încercat să ofere în mod esenţial altceva şi prin nereuşită să ajungem la concluzia că binele nu merită promovat la modul serios. Din păcate, de multe ori, atunci când se încearcă prezentarea unor lucruri pozitive cu tentă creştină, ambalajul pare artificial, ostentativ, festivist ori lacrimogen şi prin asta prea puţin veridic, rezultatul fiind o telenovelizare a subiectelor lipsite de contondenţă şi în ultimă instanţă îndepărtarea unei părţi semnificative a auditoriului.
Pe de altă parte, din direcţia Bisericii se simte clar apariţia unui flux de pragmatism în abordarea problemelor care ţin de articularea pe social şi mai ales în ştiinţa comunicării, acest lucru văzându-se din ultimele iniţiative Bisericii Ortodoxe Române de a cristaliza un nucleu media eficient şi modern, concretizat în Centrul de Presă al Patriarhiei, „Basilica“.
Biserica a înţeles necesitatea folosirii metodelor de comunicare moderne, importanţa atragerii de profesionişti - fiind în curs translaţia de la maniera de lucru de tip ONG la profesionalizare - şi adaptarea limbajului la timpul în care trăim, fără ca esenţa doctrinară şi sensul ei soteriologic să aibă de suferit. Deşi aceste lucruri pot fi remarcate cu uşurinţă chiar şi numai intrând pe site-ul „Ziarului Lumina“, reflectarea în „presa mare“ a acestui nou modus operandi nu este nici pe de parte pe măsura importanţei lui. Fără îndoială, subiectul nu este suficient de senzaţional, de exploziv, de ofertant pentru o mulgere la ora de maximă audienţă, când (se presupune) fac furori ştirile cu maşini răsturnate, bătăi, ameninţări cu sinuciderea prin defenestrare din fostele case naţionalizate şi redate proprietarilor de drept, cu autoincendierea în piaţa publică sau cu tentativele de „bungee-jumping“ fără coardă, de pe macaralele ruginite de nefolosire.
Vreau să cred că dezinteresul momentan al marilor trusturi media pentru iniţiativa pozitivă şi oportună apărută în felul de a comunica al BOR cu societatea nu este dat de o proastă înţelegere a conceptului de concurenţă în economia de piaţă, ci pur şi simplu un rod firesc (până la un punct) al inerţiei perceptive. Unii văd doar ce s-au obişnuit să vadă.



Cocoş, mănăstirea cu aură de tei şi mireasmă de martiri
(documentar)
Dan CÂRLEA
Duminica, 17 February 2008

Două poveşti diferite ne vorbesc despre originea Mănăstirii Cocoş: prima spune că, pe dealul unde se află, s-a auzit, într-o noapte, cântecul unui cocoş sălbatic, însoţit de o bătaie de toacă. Călugării spun că acest cântec se mai aude, uneori, şi astăzi. A doua spune că, în 1833, trei călugări moldoveni care se întorceau de la Muntele Athos, îndreptându-se spre Mănăstirea Neamţ, au făcut un popas în Dobrogea. Noaptea, toţi trei au avut acelaşi vis:
un cocoş le-a poruncit să ridice o mănăstire pe locul unde dormeau.


Situată la 38 km vest de Tulcea, 18 km sud-est de Isaccea şi 6 km nord de Niculiţel, pe drumul modernizat Tulcea-Isaccea, această frumoasă mănăstire de călugări, vara, este învăluită într-o aură de tei, datorită pădurilor din apropiere. Se află pe locul unui vechi schit de sihaştri, din secolul XVII, fiind atestată documentar în 1679. Cei trei călugări care au ridicat-o se numeau Isaia, Visarion şi Gherontie. Venind aici de la Muntele Athos, ei au construit o mică biserică din nuiele, dar, din păcate, constrângerile exercitate de Înalta Poartă i-au determinat pe ctitori să nu ridice turle şi clopotniţă. Dar începutul bun fusese pus, iar schitul şi-a pornit viaţa duhovnicească chiar şi în aceste condiţii grele.

Declarată monument istoric, pentru a fi salvată de la demolare


După mai multe reparaţii, schitul a fost demolat în anul 1910, în locul lui fiind ridicată o troiţă. Între timp, călugărul Visarion ajunsese stareţul mănăstirii şi, în 1853, construieşte o biserică din cărămidă, cu ajutorul unui creştin ardelean, pe nume Ghiţă Poenaru, care s-a călugărit, donându-şi averea bisericii. După războiul de independenţă urmează construirea celor trei turle ale bisericii şi clopotniţa monumentală, care are înălţimea de 30 de metri. O serie de chilii vechi au fost demolate, fiind construite altele, cu o valoare arhitectonică deosebită, declarate, în anul 1959, monument istoric. De altfel, se ştie că multe obiective de mare interes spiritual au fost salvate de tăvălugul ateu comunist prin acest artificiu legislativ.
Temelia noii biserici s-a pus la 1 septembrie 1911 şi a fost lucrată de renumiţi pietrari italieni, după planurile arhitectului Toma Dobrescu (1862-1934), cel care a făcut planurile şi pentru biserica Mănăstirii Celic-Dere (alături de Dumitru Berechet), pentru Colegiul Naţional Carol I din Craiova, pentru biserica „Sf. Ioan Botezătorul“ din Brăila, pentru Liceul „Petru şi Pavel“ din Ploieşti şi pentru alte câteva obiective. În interiorul bisericii Mănăstirii Cocoş credincioşii pot admira picturi ale artistului italian F. de Biasse, mănăstirea având şi un muzeu cu obiecte de artă, ateliere şi arhondaric. În 1916, războiul împrăştie obştea mănăstirii, iar stareţul din acea perioadă, Roman Sorescu, moare la scurt timp, la vârsta de 45 de ani, în 1919.

Porţi deschise pelerinilor


Încercările nu au ocolit Mănăstirea Cocoş, ba chiar au întărit-o, greutăţile dând un examen vieţuitorilor ei, din care, fără îndoială, au ieşit biruitori şi mănăstirea îmbogăţită şi înfrumuseţată, după cum putem constata astăzi.
Astfel, după ce în 1926 şi 1929 s-a construit încă un frumos corp de clădiri, în dreapta clopotniţei, cutremurul din 1940 a avariat semnificativ biserica, iar în incendiul din 1946 a ars clopotniţa. Incendiul a fost atât de puternic, încât clopotele s-au topit.
În prezent, Mănăstirea Cocoş are o obşte compusă din 30 de vieţuitori, conduşi de protosinghel Stelian Coca. Pe lângă programul liturgic obişnuit - Sfântă Liturghie, Vecernie, Miezonoptică, Utrenie, Ceasul I, monahii împletesc rugăciunea cu munca, după tradiţia ortodoxă, participând la ample lucrări de restaurare a corpurilor de chilii, acţiune ce va avea ca finalitate şi modernizarea spaţiului destinat primirii de oaspeţi. Fiindcă, parcă mai mult ca niciodată, în aceste vremuri marcate de consumism, secularizare şi relativizare a valorilor, sunt necesare câteva zile de concediu petrecute în locurile marilor sacrificii ale primilor creştini de pe actualul teritoriu al României, locuri îmbibate de liniştea duhovnicească a rugăciunii. Iar părinţii sunt bucuroşi de oaspeţi, cum este peste tot în Biserica noastră deschisă spre om şi coagulantă de ţeluri înalte, fireşti.

Descoperirea moaştelor de la Niculiţel


Cu voia lui Dumnezeu, în plină „Epocă de Aur“ atee o minune a înfiorat lumea ortodoxă: în septembrie 1971 au fost ploi puternice, iar pârâul satului Niculiţel a ieşit din matcă. Pământul s-a surpat şi sub şosea a apărut o adâncitură, care s-a dovedit a fi intrarea într-unul din cele mai vechi morminte creştine în care au fost îngropaţi martiri. Cripta martirică era compusă din două mici încăperi supraetajate şi era construită din cărămidă. Înăuntru au fost descoperite patru moaşte întregi de martiri, capetele erau tăiate, trei dintre ele se aflau la locul firesc, iar unul era depus pe pieptul martirului. Pe peretele din stânga intrării erau scrijelite în limba greacă numele martirilor: Zoticos, Attalos, Kamasis, Filipos, precum şi „Martirii lui Hristos“, inscripţie care avea deasupra crucea monogramată HR.
Istoricii afirmă că martirajul s-a petrecut fie în perioada persecuţiilor ordonate de Diocleţian, între anii 303-304, fie în timpul împăratului Liciniu, între anii 319-324.
În 1973, Sfântul Sinod a hotărât ca moaştele sfinţilor martiri Zotic, Atal, Camasie şi Filip să fie duse în biserica Mănăstirii Cocoş, spre închinarea binecredincioşilor şi ca o mărturie despre credinţa neamului nostru. Ca o nouă minune, responsabilii politici din acele vremuri nu s-au împotrivit deciziei Sinodului, prin aceasta văzându-se voia lui Dumnezeu ca martirii lui Hristos să fie cunoscuţi şi cinstiţi de întreaga suflare ortodoxă.

Ieromonahul Cosma, o figură emblematică

Acest părinte vrednic de pomenire a fost vieţuitor în Mănăstirea Cocoş. Născut în judeţul Galaţi, în comuna Bujor, el a intrat în viaţa monahală în 1920 şi după câţiva ani a fost făcut preot. A avut o viaţă exemplară de monah şi, pentru osteneala lui, Dumnezeu l-a învrednicit de darul rugăciunii lui Iisus, pe care o practica ziua şi noaptea. Asemenea multor preacuvioşi părinţi ai noştri, ieromonahul Cosma Popa şi-a cunoscut ziua morţii. Astfel, în anul 1954, i-a spus duhovnicului: „Peste două zile, în vremea Vecerniei, mă duc la Hristos“. S-a spovedit, a luat Sfintele Taine, iar la rugămintea fraţilor de a le da cuvânt de învăţătură la despărţire, le-a spus: „Fraţilor, mai presus de toate, să aveţi răbdare, fără de care nu este posibilă viaţa călugărească“. I-a mai îndemnat la îndeplinirea pravilei călugăreşti şi în ultima zi n-a mai vorbit, ci s-a rugat tot timpul, făcându-şi semnul crucii.
La începutul Vecerniei a spus, cu faţa luminată: „S-a săvârşit! Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi“. Aşa şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, pe care smeritul monah Îl slujise toată viaţa.

Lumina din fotografie


În anul 2001, Dumnezeu a mai dăruit creştinilor un semn, în felul următor: în ziua Sfintei Treimi, de hramul mănăstirii Cocoş, s-a organizat un pelerinaj cu sfintele moaşte prin locurile martiriului, cu poposire la cripta în care a fost descoperită, în urmă cu 30 de ani, comoara duhovnicească a Dobrogei.
S-a săvârşit o Sfântă Liturghie pe malul Dunării, apoi s-a mers în cripta martirică unde s-au citit rugăciuni şi s-a privegheat, iar călugării de la Cocoş, Dervent şi de la alte mănăstiri din Dobrogea au citit neîntrerupt psaltirea. Până aici, nimic neobişnuit. La un moment dat, fratele Gelu, din obştea Mănăstirii Dervent, l-a rugat pe un frate care urma să-l schimbe la citirea Psaltirii să îi facă o fotografie, pentru a imortaliza acele clipe aparte, de mare încărcătură spirituală. Nimeni nu a realizat că în acel moment s-a petrecut ceva neobişnuit, dar la developarea pozei s-a observat o coloană de lumină descendentă, care venea din înalt şi trecea pe lângă monahul care citea rugăciuni în faţa intrării în criptă şi apoi „cotea“ pentru a intra în adâncul mormântului.
Fratele Gelu, impresionat de această întâmplare neobişnuită, l-a întrebat pe părintele arhimandrit Petroniu Tănase, de la schitul românesc Prodromu, din Muntele Athos, care ar putea fi înţelesul tainic al acestei întâmplări minunate. Păritele Petroniu i-a dat următorul răspuns: „Lumina nu a apărut că ai fost frăţia ta acolo, ci ea era şi mai înainte şi este şi acum şi a fost prinsă de aparatul de fotografiat în chip minunat, ca o binecuvântare dumnezeiască pentru evlavia şi cinstirea sfinţilor mucenici ce se facea atunci. Lumina care a apărut este Lumina Cerească în cinstea sfinţilor mucenici, care s-au reîntors la vechiul lor sălaş“.



Malformaţii de fiecare zi

Dan CÂRLEA
Vineri, 22 February 2008

Speculând cu abilitate regulile create pentru armonia socială, se poate ajunge la anomalii general acceptate, matriţe strâmbe în care, prin forţa precedentului, orice material turnat să ajungă, evident, hâd

Printre altele, o societate civilizată este caracterizată de seriozitatea instituţionalizării şi reglementării. Tot mai puţine aspecte ale vieţii sunt lăsate la voia întâmplării, la nivelul autoreglării cu baza în bunul simţ al membrilor comunităţii. Totul tinde spre algoritmizare, actele vectorilor societăţii sunt supuse procedurilor fixe, eliminării arbitrariului şi subiectivismului. Firesc, până la un punct. Artificializare agresivă dincolo de el. Conform principiului proximităţii extremelor, suspendarea regulilor sau nearticularea legislativă pe starea de facto are efecte destructurante, la fel ca şi excesul de reguli şi norme.
Orice avocat ştie că legile stufoase cresc posibilitatea interpretării lor, însă şi dorinţa excesivă de rigoare şi nuanţare a legiuitorului duce la efectul contrar.
Pe de altă parte, secularizarea excesivă a societăţii, considerarea planului spiritual drept a cincea roată la căruţă duce, treptat, la un soi de siliconare a comportamentului, în care ipocrizia ia, de multe ori, locul intenţiei oneste. Faţada tinde să fie mai importanţă decât structura, forma superioară fondului, exprimarea mai puternică decât intenţia. Speculând cu abilitate regulile create pentru armonia socială, se poate ajunge la anomalii general acceptate, matriţe strâmbe în care, prin forţa precedentului, orice material turnat să ajungă, evident, hâd.
Ne aflăm în situaţia în care drepturile omului au devenit un totem pe care nu-l pricepe nimeni, dar înconjurat de tabu-uri generatoare de spectacole groteşti. De pildă, în cazul deţinerii de animale de companie, e perfect acceptată mutilarea animalului prin castrare, dar nu şi cuparea. În cazul câinilor maidanezi, prinderea şi ţinerea lor în cuşti suprapopulate, hrănirea lor sub necesităţi este, astăzi, de preferat eutanasierii şi ajungerii la finalul unei probleme pentru care tot oamenii sunt vinovaţi, prin demolările criminale din anii cei mai negri ai ceauşismului, când locatarii au fost scoşi cu arcanul din case şi mutaţi la bloc, bietele animale rămânând să vagabondeze prin şantierele Epocii de Aur.
În acceaşi logică a „make-up-ului“ social se înscrie şi procedeul tabuizării anumitor cuvinte, încercarea hilară de a schimba realităţi prin înlocuirea termenilor care le semnifică.
Cuvântul „ţigan“ a căpătat potenţial exploziv fiind înlocuit cu artificialul „rrom“, „handicapatul“ s-a dat de trei ori peste cap şi a devenit „persoană cu dizabilităţi“. E de prisos să spunem că orice abordare etimologică şi semiotică se loveşte de o încăpăţânată rezistenţă, care poate masca o compensare a unor trăiri inacceptabile în cadrul social actual. O înţelegere superficială a relaţiei dintre semnificat şi semnificant stă la baza acestor piruete lingvistice, neţinându-se seama de mecanismele de încărcare a cuvântului cu conotaţii diverse.
Spre exemplu, dacă o persoană rău-voitoare folosea cuvântul „handicapat“ în mod jignitor prin ton şi context, o poate face la fel, generând termenul „dizabilitic“. Poţi interzice oricâte cuvinte, dacă realităţile subiective, care stau la baza conotativităţii lor negative, nu sunt schimbate.
O proastă înţelegere a egalităţii de şanse şi a respectului pentru nevoile şi ethosul fiecărui grup etnic duce la anomalia prin care o minoritate poate ajunge în poziţie de forţă faţă de majoritate, discriminarea pozitivă fiind la fel de periculoasă pentru coeziunea socială, dacă nu mai periculoasă, decât discriminarea „clasică“. Aşa am ajuns să vedem ridicându-se din nimic problema eliminării icoanelor din şcoli, a religiei din programa de învăţământ, să asistăm la uitarea principiului european al unităţii în diversitatate. Sper să mă înşel când spun că Titu Maiorescu e mai viu şi mai european ca oricând, cu a lui critică a formelor fără fond.



Hristos a hrănit mulţimea, dar nu a deschis birou de ajutor umanitar
Dan CÂRLEA
Duminica, 24 February 2008

Pe tema mult prea generoasă a relaţiei dintre Biserică şi societate auzi tot felul de păreri emise sentenţios taman de oamenii care, după cum spune o mai veche glumă clericală, „de fiecare dată când merg la biserică, aud că se cântă «Hristos a înviat!»“.
Că ideile emise sunt, în fapt, nişte şabloane obosite, e de prisos să mai spunem, dar stai şi te întrebi cum de mecanismul schimbării planurilor şi al dublei-triplei-cvadruplei măsuri e totdeauna gata să slujească unor interese sau ignoranţei.
Ba se impută Bisericii un anumit imobilism şi o fixare permanentă pe sine şi nu pe „obiectul muncii“ - omul, ba se inflamează spiritele când se doreşte construirea unei catedrale pentru acelaşi om care se înghesuie, de sărbători, cu alţi o mie în biserica Patriarhiei, în vreme ce zece mii stau pe afară, ba s-ar vrea ca Biserica să dea cuvios după cuvios şi atunci când cauţi un sfânt să nu consumi nici un rezervor de motorină (că n-ai timp de pierdut, nu-i aşa?), ba ar suna modern ca Biserica să fie un soi de ONG.
Astfel, între Maria şi Marta, Biserica este trasă de toată mădularele ei deodată.
Într-o lume în care acţionalul atârnă tot mai greu şi a face e din start înaintea lui a fi, rolul Bisericii, instituţie divino-umană, este dificil de înţeles, mai ales atunci când emitenţii profesionişti de păreri la drum de seară nu sunt lămuriţi cu privire la rolul de centru de iradiere spirituală al Bisericii şi o confundă cu un minister.
Desigur, o aplecare exclusivă a instituţiei pe latura sacerdotală nu este posibilă şi nici dorită, dar de aici şi până la a pretinde indignat să vezi „preoţii în stradă“, după cum spune o vorbă seacă şi populistă, e cale lungă.
Hristos a dat de mâncare mulţimii, dar nu şi-a deschis birou de ajutor umanitar, cu filiale în tot Israelul şi reţele naţionale de distribuţie a peştilor şi pâinilor miraculoase. Unde mai pui că activitatea „umanistă“ a lui Iisus a fost mereu centrată pe relaţia omului cu Dumnezeu: „Mergi şi nu mai păcătui. Credinţa ta te-a mântuit“.
Pretenţia de plasare a Bisericii pe baze utilitariste poate fi pusă pe seama neînţelegerii rolului ei de îndrumător şi catalizator al binelui din fiecare om. A nu se concluziona că Biserica trebuie să fie ruptă de oameni, de viaţa lor zilnică „sub vremi“, să se plaseze ostentativ şi elitist în sfere de neatins pentru marea masă a populaţiei, dar nici să nu se aştepte cineva la apariţia Bisericii-ONG, care îşi pune monahii să lase pravila, isihasmul, contemplaţia şi ascultarea pentru a fi nişte funcţionari vrednici, 24 de ore din 24 numai în slujba mirenilor. Pe undeva, pretenţiile unora ca Biserica să preia îndatoririle umanitare ale tuturor îşi au originea în neextragerea bârnei din ochiul propriu şi, concomitent, în analizarea cu lupa a paiului din ochiul ei.
Într-un egoism mascat prin dorinţa de generalizare a binelui. Într-o aruncare a îndatoririlor proprii în cârca altora, care oricum fac mai mult. În biciuirea calului care trage. Un fel de „treaba voastră este să faceţi bine, a mea e să îl primesc“. Şi să comentez despre ce mai trebuia făcut, probabil. Se ştie că la politică şi fotbal se pricep toţi. Şi la problemele de credinţă, aş adăuga.
Biserica, în primul rând, ajută omul să se ajute, caută să-l înveţe să pescuiască, îl îndrumă să-şi (re)găsească echilibrul interior care să-l ducă în situaţia de a nu avea nevoie de sprijin material şi în acelaşi timp de a avea disponibilitatea de a ajuta pe alţii. Pâinea Bisericii este făcută tot din grâu, dar îl transcende, carnea ei nu este multă ci transfigurată, drumul ei milenar uneşte planurile existenţei, nu le desparte, trupul ei se mişcă pe pâmânt, dar inima bate în Cer şi pentru oameni.



O vorbă de duh, fără Duh
Dan CÂRLEA
Vineri, 29 February 2008

Dumnezeu nu te va ierta doar pentru că ai făcut la fel de puţin ca altul, de la care toţi, oameni, îngeri şi El, aşteptau mai mult

„Să faci ce spune popa, nu ce face popa“. Mulţumesc din suflet pentru măreaţa pilduire.
Rămân dator. Sau, mai bine, nu.
Această „învăţătură“ cu iz drăcesc a ajuns cunoscută de toată lumea şi, prin perversitatea construcţiei, reuşeşte să insinueze în subconştientul omului ideea că preotul nu face ce spune. Mai mult decât atât, absolutizează rolul de model uman al preotului, punând în planul doi modelul hristic. Asta fără a mai vorbi de persiflantul termen „popă“.
Chestiunea amuzantă este că mica parte pozitivă din măreaţa cugetare de mai sus, şi anume îndemnul de a pune în practică cele spuse de preot, nu este urmată cu foarte mult sârg (cel puţin asta văd privind conduita mea de creştin douămiist), dar partea din care rezultă că preotul nu trăieşte învăţăturile pe care le propagă nu este uitată de nimeni.
Da, domnule, preotul - sau hai să le facem pe plac unora - popa nu face mereu ce spune. Şi ce-i cu asta? De unde ideea că enoriaşii trebuie să se încoloneze la uşa preotului, să se uite pe gaura cheii şi să facă numai ce face el? Pe de o parte, vorba de duh fără Duh este construită în jurul unui potenţial proces de malpraxis duhovnicesc - ia, uitaţi cum preotul nu face acele lucruri pe care le pretinde altora - iar pe de altă parte se constituie într-o justificare a propriilor neputinţe. Parcă cineva a căutat cu lumânarea un motiv pentru care să nu se mai simtă vinovat pentru practicarea creştinismului doar din vârful buzelor şi l-a găsit în ce nu fac unii. Apoi, generalizarea a pus punctul pe i-urile de la nimic. Şi uite aşa, nici nu facem ce spune popa, că e cam greu, fiindcă popa ne spune ce a spus Hristos, iar învăţăturile Lui nu sunt uşoare, şi nu facem nici ce face popa, pentru că ne uităm numai la cazurile nefericite.
Concomintent cu îndemnul implicit al analizării, judecării şi condamnării preotului, vorba „Să faci ce spune popa, nu ce face popa“ ne oferă un bonus: atenuarea posibilului sentiment de vinovăţie cauzat de conştientizarea punerii în practică la nivel superficial a învăţăturilor creştine. Clivajul din fiinţă, despărţirea părţii interioare, care spune ce trebuie făcut, de cea care face este justificată prin false temeiuri exterioare, prin ce nu fac alţii.
Avem de-a face cu o plasare în sisteme de referinţă favorabile. Este vorba de căutarea piticului pe lângă care să părem uriaşi sau normali, pigmei fiind de multe ori. Pentru că nimănui nu îi dă mâna să se compare cu sfinţii, cu marii asceţi, cu uriaşele suflete care s-au jertfit pentru credinţă, cu figurile emblematice ale Bisericii de genul Dumitru Stăniloae, Nicolae Steinhardt, Ilie Cleopa, Sofian Boghiu şi atâţia alţii care au şi spus, au şi făcut, ne căutăm tot felul de justificări de grădiniţă de felul „dacă nu face Gigel pot să nu fac nici eu“. De parcă mântuirea ar fi o chestiune de referenţialitate, un produs al comparaţiei, un concurs, nu un examen. Mântuirea este o problemă personală în sens creştin, de coliniaritate a acţiunilor şi intenţiilor persoanei cu legile lui Dumnezeu. Mântuirea omului nu este condiţionată de ce fac şi ce nu fac alţii - de aici şi marea libertate interioară a creştinului practicant, care prin bine, iertare şi iubire topeşte răul şi nu se circumscrie lui -, ci de cum răspunde la ce fac ceilalţi.
Dumnezeu nu te va ierta doar pentru că ai făcut la fel de puţin ca altul de la care toţi, oameni, îngeri şi El, aşteptau mai mult.
Mai simplu spus, dacă ai doi copii şi ei fac o boroboaţă, ai următoarele posibilităţi: ori îi ierţi pe amândoi, ori îi pedepseşti pe amândoi, fie în mod egal, fie diferenţiat, dar în nici un caz nu îl vei pedepsi doar pe iniţiatorul acţiunii, pe cel care a dat exemplul negativ, în timp ce pe celălalt, pe imitator, să zicem, îl vei premia.



Jogging spre bâtrâneţe
Dan CÂRLEA
Miercuri, 05 Martie 2008

În campaniile electorale, toţi îşi aduc aminte că bătrânii sunt săraci, dar mulţi, creduli, temători de ziua de mâine şi gata să se agaţe de orice pai demagogic

„Cine nu are bătrâni să-şi cumpere!“. I-am cumpăra noi, dar sunt la ofertă?
De ani de zile asistăm sau participăm la marginalizarea persoanelor „în vârstă“. Şi mai grav este că segmentul de populaţie sus-amintit este cel de peste 50 de ani. Asta, privit prin prisma intereselor guvernate de principiile de marketing. Deci nu tocmai bătrâni toţi, dar din cauza puterii scăzute de cumpărare a majorităţii oamenilor din această categorie de vârstă, nu sunt interesanţi pentru cei angrenaţi în industria de publicitate. Pe cale directă de consecinţă, nu sunt băgaţi în seamă nici de mass-media, decât când e vorba de puţin circ pe marginea temei politice. Când „dă bine“ să spunem ce ştie toată lumea, şi anume că bieţii de ei au pensii mici, că sunt bolnavi şi singuri, că îi covârşeşte valoarea întreţinerii şi a coşului zilnic. În ultimii ani ai comunismului trăiau cu şapte flanele pe ei cocoţaţi în sicriele de beton îngheţat care se ridicau în ritm stahanovist, visându-şi căsuţa demolată abuziv, stăteau la cozi pentru copii, îşi puneau micile economii la CEC, mai mult pentru înmormântare şi nepoţi, decât pentru ei.
Mulţi şi-au văzut agoniseala devalorizată sau „FNI-zată“ peste noapte, cu banii strânşi pentru „telecolor“ sau o cură la Herculane (Dumnezeu s-o odihească! - s-a părăginit şi asta) şi-au luat la începutul anilor ’90 pantofii şi cizmele pe care le mai repară şi astăzi, spunând că nu se mai fac încălţări ca altădată, cu taplă de talpă. Totuşi, să nu fim nedrepţi, bieţii de ei au parte, periodic, de toată atenţia, cel puţin la nivel declarativ. În campaniile electorale toţi îşi aduc aminte că bătrânii sunt săraci dar mulţi, creduli, temători de ziua de mâine şi gata să se agaţe de orice pai demagogic. O dată la patru ani începe corul suspinelor de mila bieţilor pensionari; cu ceasuri de lux la mână şi abia coborâţi din SUV-uri de zeci de mii de euro unii se dau cu capul de pereţi şi condamnă lipsa de implicare a factorilor de decizie (oricare ar fi aceştia) în problemele amărâţilor bolnavi care fac ce ştiu mai bine: stau la coadă la medicamentele compensate. Şi la administraţiile financiare să-şi plătească primii dările către stat, motiv pentru care au ajuns subiect de băşcălie naţională, de miştoul puştilor care nu realizează că persoanele în vârstă au văzut multe şi nu îşi permit să rişte nimic. Nici măcar o creştere a tensiunii cauzată de cine ştie ce discuţie pe tema oportunităţii schimbării politicii fiscale de azi pe mâine.
Condamnaţi la uitare, pensionarii noştri îşi târăsc, visători, prin pieţe şi parcuri trecutul vast şi, în lungile popasuri pentru recăpătarea suflului, îl lustruiesc. Ei trăiesc în „ţara tinerilor“ sau cel puţin aşa li se dă impresia. Programele tv nu sunt pentru ei, muzica nu o mai pricep, tinerii sunt gălăgioşi, agresivi sau, în cel mai bun caz, miştocari. Puternicilor bărbaţi de acum treizeci de ani li se spune la coborârea din autobuz „mişcă-te azi, tataie“, femeilor cuceritoare din anii â50 li se bagă uneori, în curtea Bisericii, - singurul loc unde se simt bine - o hârtie de 1 leu în mână. Bâtrânii noştri, părinţii şi bunicii noştri merg prin prezent ca pe gheaţă şi noi alergăm pe lângă ei cu celularul la ureche, îi lăsăm să traverseze pe zebră doar de frica poliţistilor de la rutieră, şi pe cei mai în putere îi punem să stea cu copiii noştri în week-end.
Uităm cu prea mare uşurinţă că bătrânii sunt pentru noi, dincolo de tot şi de toate, un „demo“ al viitorului nostru, o icoană ciobită a ceea ce vom fi.
A ceea ce vom fi noi, cei care astăzi plecăm cu demaraj de la semafor, dăm muzica tare în apartamente, mâncăm şi trăim fast-food, mergem la sală şi facem jogging.
Jogging spre bâtrâneţe.



(Ne)simţirea noastră cea de toate zilele
Dan CÂRLEA
Miercuri, 12 Martie 2008

Ne-simţitul nu cunoaşte sentimentul de vinovăţie, el nu se poate apropia de pocăinţă şi îndreptare Dacă i se reproşează conduita într-o anumită situaţie, celălalt este neînţelegător, are ceva cu el, este egoist şi… nesimţit

Adesea folosim termenul de „nesimţire“, dar fără a lua în seamă sensul lui exact, acela de non simţire. După cum, în mod evident, a avea bun simţ înseamnă a simţi bine, a fi axat pe simţire, a fi conectat la spaţiul înconjurător, inversul, a acuza pe cineva de ne-simţire înseamnă a remarca şi considera deranjantă incapacitatea respectivului de a simţi. Ne-simţirea, ca deraiere de la înţelegerea şi acceptarea nevoilor celuilalt, pare o înşurubare în sine, o maladie ontologică, un dezechilibru major între ce se aşteaptă de la mine şi ce ofer şi, mai mult decât atât, între ce aştept eu de la ceilalţi şi ce le ofer în cursul schimbului subtil permanent, în negocierea tacită, neîntreruptă, dintre indivizi. O problemă a simţului tactil interior, o lipsă de permeabilitate la mediu. Adică un trai cu o pungă de plastic întinsă pe suflet, o sufocare lentă, în sine. Ne-simţitul tinde să se considere mai mult vrednic de a primi decât de a da, nu priveşte relaţia cu ceilalţi de pe poziţiile câştigului reciproc şi al satisfacerii nevoilor tuturor actorilor sociali cu care intră în interacţiune, nu vede procesul comunicării prin prisma schimbului. Simbolic vorbind, ne-simţitul inspiră fără a expira, consumă fără a elimina ceva benefic pentru exterior, se comportă ca un sistem digestiv fără excreţie, astfel încât se rupe de circuitul firesc al naturii (în psihosomatică, se cunoaşte legătura dintre tendinţa spre obezitate şi egoismul crescut al individului, dorinţa sa inconştientă de a acumula fără să cedeze-dăruiască nimic), omul se constituie în sistem închis, orientat numai spre acumulare, dezinteresat de punerea în comun cu ceilalţi a unei părţi din el. Ne-simţitul devine o împărăţie dezbinată în sine, un imperiu al necomuniunii, al neîmpărtăşirii, adică un duh necreştin. Ne-simţitul este rupt interior, nu este articulat chiar pe propria scară de valori. Apreciază oamenii parolişti, dar, de multe ori, el nu este parolist, aşteaptă respect, dar nu îl oferă sincer sau chiar deloc, vrea să fie (re)cunoscut, dar nu (re)cunoaşte, valorizat, dar desconsideră, acceptat, dar refuză, ascultat, dar nu ascultă. Ne-simţitul trăieşte în turnul de fildeş murdar al egoismului, nu-i priveşte pe ceilalţi decât ca pe posibile mijloace de atingere a scopurilor proprii, pentru el, oamenii sunt unelte, scule bune fiecare la o anumită treabă şi atât. Mai toţi am avut de-a face cu meseriaşi care ne-au lăsat baltă la jumătatea lucrului pe care trebuiau să-l facă, cu oameni care au promis că rezolvă ceva (eventual după ce iniţiativa le-a aparţinut în totalitate) şi, după ce am înroşit telefonul să le aducem aminte, ne-am lăsat păgubaşi, scârbiţi, am stat la câte-o întâlnire dincolo de sfertul academic, după care am aflat că persoana pe care o aşteptam „nu a putut ajunge şi tocmai vroia să ne anunţe“.
Ne-simţitul nu cunoaşte sentimentul de vinovăţie, el nu se poate apropia de pocăinţă şi îndreptare. Dacă i se reproşează conduita într-o anumită situaţie, celălalt este neînţelegător, are ceva cu el, este egoist şi… nesimţit.
Ne-simţitul nu reflectează asupra comportamentului propriu, fiindcă nu îl interesează ce dă, ci numai ce primeşte şi nu poate face legătura dintre ele.
Întărindu-şi aşteptările şi neasumându-şi nici o reciprocitate relaţională, el este aplecat şi spre judecarea celorlalţi.
Astfel, chestiunea cu bârna din ochiul propriu şi paiul din ochiul celorlalţi devine o problemă de structură interioară, care poate dărâma la un moment dat Biserica lăuntrică.


Mă paşte stresul
Dan CÂRLEA
Miercuri, 19 Martie 2008

Poate n-ar fi rău să ne aducem aminte că firescul şi adevărul, înţelese ca asumare şi conştientizare a ceea ce suntem în fiecare moment, reprezintă o terapie

Sunt stresat! Afară e prea multă linişte şi mă enervează, nu stau tot timpul în Bucureşti şi uneori e obositor să conduc, la semafor mă claxonează toţi şi mă înjură de mamă numai pentru că am „lămâia“ în geam, postul e greu, şi dacă îl ţin, sunt frustrat, dacă nu îl ţin, mă simt vinovat tot timpul.
Colac peste pupăză, Becali cică îi dă lui Costel Busuioc 10.000 de euro.
Vine Paştele şi la supermarket-uri n-o să mai poţi arunca un ac, acuşi începe agitaţia nebună prin magazine pentru întâmpinarea Învierii cu masa plină, de sărbători femeile au tot timpul treabă şi sunt stresate, stau cu gura pe bărbaţi, care devin stresaţi.
Şi Becali cică îi dă lui Costel 10.000 de euro. Din creierii munţilor până în Cartierul Primăverii, toţi ştiu una şi bună: sunt stresaţi, domâle. Ciobanul stă stresat în ghioaga transhumantă că UE a adus noi reguli şi nu-şi mai poate vinde brânza pe şanţ, lângă piaţă, ci trebuie musai s-o vândă „hoţilor de en-gros-işti“, care o îmbracă-n plastic şi-i triplează preţul, locatarul din Primăverii doarme iepureşte de frica spărgătorilor şi-a OTV-ului, cu puşca sub pat şi pit bull-ul sub pernă. Sau invers. De Paşti mergi la biserică ai, n-ai chef, dar nu se face să nu iei şi tu lumină alături de toţi creştinii pioşi sau care beau în curtea lăcaşului şi se grăbesc spre bairamuri cu stripteoze, apoi petreci în familie, adică în cercul de care ba ţi-e dor, ba ţi-e groază. Eşti stresat că ştii totul pe de rost, în creier ţi se învârte un DVD fierbinte: aceleaşi glume ale tatălui, la care trebuie să râzi moderat, să nu pară forţat, agitaţia mamei căreia parcă îi cresc farfurii din mâini, poveştile vânătoreşti sau pescăreşti ale unchiului, pe care le tot auzi de când erai copil.
Apoi sms-urile: „Hristos a-nviat! Multă sănătate şi tot ce-ţi doreşti!“, îţi scrie unul de care ştii precis că e ateu nedeclarat (plus că omul nu te-a mai căutat de 1 an). „Adevărat a-nviat!“, zici, plus „Paşte fericit!“, deşi ştii că formula e absolut idioată, dar s-a încetăţenit şi cine eşti tu să te pui cu folclorul urban? Îi urezi să pască fericit şi dai send, întrebându-te cum se face că mai toate cunoştinţele tale au telefoane în alte reţele decât tine. E clar, Murphy e un geniu.
Câteva zile, la televizor nu vei mai vedea echipele de descarcerare printre fiarele înnodate de pe şosele, orfelinatele din marile oraşe vor primi vizite pline de dragoste şi ajutoare de la administraţiile locale şi politicieni de la centru, lacrimile vor uda obrajii, televiziunile de ştiri vor organiza în coruri vip-urile care, de regulă, se duşmănesc şi se sapă, se vor intona, întru iubire generalizată, colinde. Sau asta e din alt film. Stresul este la modă, dacă nu eşti stresat înseamnă că eşti o leguminoasă, un prost, un limitat, unul care nu-şi pune probleme. Sau un sfânt, dar mai rar. Sărbătorile religioase coborâte în consumism şi orientate numai spre relaţionare ne agită, ne fac să nu mai percepem nimic dincolo de cumpărături, mâncare şi cadourile pe care trebuie să le luăm celor dragi.
Cum taina din miezul acestor sărbători nu este la îndemâna oricui, lucrurile au alunecat prea mult în direcţia socializării, a unei comuniuni demonstrative de faţadă, a trăirii momentului ca pe un start la plecarea într-o cursă de viteză.
Ni se dă semnalul la iubire în ritm stahanovist, prietenie, comuniune şi apoi, după trecerea sărbătorii, toate intră pe făgaşul de fiecare zi. Te întrebi dacă tot hei-rup-ismul afectiv din preajma Paştelui şi a Crăciunului nu are rolul să ascundă tocmai lipsa de substanţă a trăirii. O supralicitare a ceva ce, de fapt, nu prea există în viaţa de zi cu zi şi, mai mult decât atât, un simptom. Ca „te iubesc-urile“ şi drăgălăşeniile care, atunci când abundă într-o relaţie, sunt semnele problemelor ascunse.
A-mi aduce mereu aminte că de Paşti trebuie să fiu bun, e ca şi cum mi-ai spune că în rest sunt rău şi acum e cazul să demonstrez ce angelic pot fi. Adică o provocare copilărească. Poate n-ar fi rău să ne aducem aminte că firescul şi adevărul, înţelese ca asumare şi conştientizare a ceea ce suntem în fiecare moment, reprezintă o terapie. Firescul repară firea.


Ne domnim ca-n Franţa, dar ne descălţăm în trenuri
Dan CÂRLEA
Joi, 27 Martie 2008

Generaţia mea doarme pe o grămadă de mituri sfărâmate. Am fost crescuţi cu o istorie care nu avea legătură cu trecutul, cu o morală seacă şi ipocrită, cu minciuni pe care le purtam legate de gât cu toţii, ca pe nişte baloane publicitare. Românii erau buni, creativi, muncitori, cinstiţi şi, bineînţeles, ospitalieri. Păcat că nu se înghesuiau prea mulţi să ne vadă. Dacii fuseseră cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci, dar citatul din Herodot era ciuntit şi nu se pomenea nimic de propensiunea spre şuteală şi degustarea repetată a vinurilor. Cucerirea de către romani era prezentată drept o firească şi dorită punere în comun a valorilor şi bogăţiilor, dacă stai să te gândeşti, o tendinţă spre ecumenismul consumist european de mai târziu. În treacăt fie spus, nu poţi să nu le fii recunoscător îndeosebi pentru cele câteva drumuri pietruite făcute de cuceriţii domesticiţi, drumuri care arată mai bine decât Calea Plevnei pietruită parcă înainte de era noastră şi pe care îţi muţi rinichii în esofag, cu viteza a treia.
De atunci, am mai făcut nişte războaie, ne-am bătut cu turcul până ce, în cele din urmă, a trebuit să-i dăm ciubuc-giugiuc românesc, numai să ne lase, cât de cât, în pace, să ne tragem sforile în stilul nostru, am fost convinşi că nazismul e bun şi comunismul e rău. Apoi invers. Am bătut fantoma lui Hitler în cap cu pipa lui Stalin, apoi, răposând tătucul răsăritului, gata, paradoxal, ne-am luminat: Stalin a fost rău şi Gheorghe Gheorghiu Dej bun. Dar - legea firii, sau a radiaţiilor - muri şi bietul Dej, cel în timpul căruia s-a petrecut cel mai satanic experiment de mutilare a personalităţii umane şi spălare a creierului prin tortură, numit de Virgil Ierunca „Fenomenul Piteşti“ şi de data asta ne-am lămurit definitiv: Dej a făcut şi greşeli, Ceauşescu este modelul. Toate bune, dar modelul muri împuşcat de noi în â89 şi gata, ne-am izbit de libertate cu toată viteza, atât de tare, că sufletul ne-a trecut dincolo de ea, ca printr-un parbriz pulverizat, ducând după el cioburile fostei existenţe. A urmat o semianarhie, ciomege în stradă, manipulare prin unicul post de televiziune existent pe atunci, lămpaşe, panseluţe în faţa Teatrului Naţional, mulţumiri, zâmbete. Turcii au reuşit cu pâinea pufoasă, blugii Pyramid şi datul din buric ce n-au reuşit, în secole, cu sabia. Angela Similea, Corina Chiriac şi co. au dispărut şi să vezi Minune: Adi e cu noi. Ne-am manelizat cât ne-am manelizat, dar „orice acţiune produce o reacţiune“, zice ori Newton, ori bătrânul „fizician“ Troţki (nu mai reţin exact), făcându-ne cu ochiul: a venit şi vremea să se simtă nevoia de altceva. Şi cum între timp am întors definitiv spatele Estului - aşa de repede încât nici gazele sub presiune nu ne mai ajung cu uşurinţă - începu să curgă mierea pe conducta de la Vest. Pseudosfântul Valentin îl snopeşte în fiecare an pe bietul Dragobete cu o inimă de burete în cap, ne domnim ca-n Franţa, dar ne descălţăm în trenuri, avem televiziuni fără număr, dar spargem seminţe la colţul blocului, suntem colegi de UE cu elveţienii dar dăm cep la porc lângă ghenă.
Se pune problema dacă e moral ca preoţii să candideze pentru a fi consilieri la primării, dar nu şi dacă e moral ca omul politic să nu fie om politic, cu şcoală făcută la timpul ei, cu viziune largă, contextuală şi principială deopotrivă, depărtat prin educaţie şi autoeducaţie de adevăratul strămoş al omului (sâc, Darwin), cameleonul.




Ţărani şi ţărani…

Dan Cârlea
09.Aprilie 2008

De multă vreme avem o imagine distorsionată a ţăranului. Pe vremea comunismului, după colectivizarea forţată, lucrătorul pământului ne era prezentat drept un tip neapărat înţelept, hâtru, cumpătat, cu faţa luminată de idealuri, din care cel mai de seamă era munca în comun pentru binele tuturor. Sămănătorismul ideologic ne era impus încă din primele clase, descoperirea realităţii era pentru fiecare un crud test al maturităţii ruginite de atmosfera pernicioasă a Epocii de Aur. Prin '50, ţăranul obişnuit de la împroprietărirea de după primul război mondial să-şi lucreze propriul pământ, s-a trezit şantajat şi ameninţat pentru a-şi "dona" bruma de avere statului. Ca urmare a colectivizării am avut parte de o pătură ţărănească deşirată, slăbită, de oameni care au schimbat secera pe ciocan, munca în grădina şi pe tarlaua proprie cu salariul sigur de la fabrica din cel mai apropiat oraş. Cei care, totuşi, au continuat să muncească la colectiv au început să se lovească de lipsuri tot mai mari, banii pe care îi primeau erau absolut insuficienţi, produsele puţine, drept care unii au deprins meşteşugul furtului sau al "luatului" de pe terenurile CAP-ului. Cele care, moralmente, le aparţineau de drept. Cei mai vrednici, pe lângă munca la câmp, făceau diverse articole cum ar fi măturile sau covoarele manuale pe care le vindeau cum puteau prin pieţele marilor oraşe. A venit Revoluţia din '89 şi locuitorii zonelor rurale s-au trezit asaltaţi de laturile cele mai umbroase ale libertăţii şi economiei de piaţă. Tinerii care învăţau pe la liceele din oraşe au venit cu manelele, blugii contrafăcuţi, adidaşii de plastic şi aerele de şmecheri cu freza plină de gel; muncitorilor li s-a trezit dorinţa de a avea case tot mai mari, cu multă gresie, marmură, termopane cât cuprinde şi măcar o maşină străină în curte.
Cu timpul, visele au devenit realitate şi iată-ne în situaţia de a nu mai găsi ţărani autentici, care să mănânce ţărăneşte, să se îmbrace ţărăneşte, să muncească, să gândească şi să aibă vise ţărăneşti, decât în urma unor cercetări istovitoare prin cine ştie ce munţi ai Ardealului sau Bucovinei.
Dacă e să mă refer la zonele pe care le ştiu cel mai bine, cele din jurul Bucureştiului pe o rază de 40-50 de km pot afirma că ţăranii sunt o marfă rară. Metehnele din mahalalele oraşului au pătruns adânc şi fără oprelişte, dar bruma de civilizaţie a centrului, evident, nu. La capitolul verbal, dacă mergi cu transportul în comun spre aceste zone, mai ales seara când navetiştii dezinhibaţi de oboseală şi bere la pet se întorc acasă, auzi cuvântul "dracu'" în fiecare propoziţie şi adesea de câte două ori. Se vorbeşte mult, tare, porcos şi agramat.
Manelele pe telefon sunt nelipsite, se vorbeşte fără perdea, se face atmosferă. La capitolul religie altă problemă: oricât de vrednic ar fi preotul (şi cunosc un asemenea preot care face la parohie slujbe de parcă ar fi la mănăstire şi mai are şi activităţi sociale) în Biserică predomină tot băţuţele. Nu am văzut tinerii din sat pe la biserică, bărbaţi puţini şi în general bătrâni.
La ţară se bea mult, se bea enorm, se bea mai tot timpul. Orice muncă se face cu băutură. Dacă angajezi nişte oameni la treabă nu ajunge să îi plăteşti şi peste preţul zonei, să le dai mâncare, trebuie neapărat şi băutură. Dacă nu le dai, după o jumătate de oră de treabă ţi se cer nişte bani în avans şi unul fuge să ia o tărie care nu ştii din ce e făcută. Dar nici nu vrei să afli. Noţiunea de ajutor e pe cale de dispariţie: totul se face contra cost, niciun serviciu între vecini nu mai e de conceput.
În unele curţi sunt scoase afară boxele şi manelele răsună în tot satul, atmosfera de melanj nefericit dintre rural şi mahala pluteşte peste toate lucrurile ca ceaţa peste faţa mlaştinilor. Adevăraţii ţărani sunt rari şi bătrâni. În 20 de ani satele vor fi populate exclusiv de cei care astăzi ascultă muzică ţigănească, beau şi au atitudine de speculanţi. Excrescenţele citadine monstruoase, tumorile marilor noastre oraşe cu străzi şi oameni încâlciţi s-au întins prin trupul şi pe chipul satelor. Nu pot să scriu idilic despre "ţăranii" pe care îi văd şi nici n-ar servi nimănui să bag brutal bisturiul în realitate ca s-o refac la dimensiunile din poveştile de odinioară. Nu pot, pentru că ţin la ţăranii autentici care nu vorbesc agramat şi murdar, deşi au puţină şcoală. Prin sate sunt rari, în general îi găsim în literatură, amintiri şi albume. Ni-i amintim acum, când trăim efervescent şi ne dizolvăm pe fundul fiecărei zile. Ne e dor de ei ca de vremurile când eram foarte tineri şi feţele lui Dumnezeu pocneau în noi ca mugurii.


Oameni şi câini
Dan CÂRLEA
Miercuri, 16 Aprilie 2008

„Vă putem poza câinii şi să punem pozele pe site-ul nostru. Poate îi adoptă cineva“

Într-o seară, pe neaşteptate, o ştire se loveşte sec de pereţii camerei: „O fetiţă a murit muşcată de câini, pe un câmp din apropierea porţii de acces numărul 9 din Portul Constanţa.“
Mi-am adus pe loc aminte de păţania mea din urmă cu o lună şi ceva, când am încercat să fiu bunul samaritean şi să salvez nişte pui de câine. Plimbându-mă cu maşina pe lângă pădurea din apropierea satului în care locuiesc, am văzut pe marginea drumului câţiva pui de câine înşiraţi ca mărgeluţele printre gunoaie. Zona respectivă joacă rol de groapă de gunoi, adică fiecare vine şi aruncă pe jos, între lutărie şi lizieră, tot ce are de aruncat. Norme europene, civilizaţie, amenajări? Să nu ne batem capul cu fleacuri. Am coborât, printre resturi menajere, fiare însingurate care odinioară erau maţele unor fiinţe cu nume ciudate: aragaz, frigider, maşină de spălat; hârtii, pungi care se mişcau în vânt de parcă erau vii şi spuneau lucruri greu de auzit. Unul dintre căţei, zgribulit ca un subînţeles tainic, era la numai un metru de cadavrul vechi de vreo câteva zile al unei căţele.
Am cules ca pe fructe micile vietăţi, le-am dus, una câte una în cojoc până la maşină, le-am pus jos, în spate. Proastă idee. După două minute m-am trezit cu cele patru mogâldeţe fără vină jucându-se printre picioarele mele, între frână, acceleraţie şi ambreiaj. Am avut o viziune în care un copil sare în faţa maşinii şi eu îl salvez strivind căţelul cu fierul rece al frânei. Am pus câinii în portbagaj, acasă le-am dat lapte şi i-am cazat într-o cutie căptuşită bine cu pulovere vechi, lângă centrala care fornăia fierbinte, ca un teuton în luptă. Totuşi, aveam o stare de nelinişte şi gândul că poate am ratat un câine care acum trage să moară între gunoaie nu-mi dădea pace. M-am întors şi în câteva minute l-am găsit şi pe al cincilea. Am reîntregit familia din cutie şi, plin de încredere, cu sentimentul că sunt o fiinţă rară, un Salvator, un Bruce Willis al javrelor fără stăpân, m-am pus pe scotocit netul. Site-urile câtorva asociaţii de protecţie a animalelor mi-au bătut ochii în lacrimi. „Ce oameni, domnule, uite ce fac ei pentru fiinţele aflate în nevoie, şi eu mă urc pe un piedestal pentru o chestie singulară…“ mi-am dat repede şuturile de rigoare în partea cea mai de jos a spatelui.
M-am hotărât asupra unei asociaţii pe care o ştiam activă. Doar e prima la toate scandalurile, pardon, talk-show-urile pe tema „maidanezi vs criminalii care vor să rezolve problema o dată pentru totdeauna“!
A doua zi era soare, primăvara se prăvălise peste oamenii grăbiţi care nu ştiau că în Loganul roşu care se băga obraznic pe unde putea ca să ajungă mai repede la Primăria sectorului 6 erau cinci vieţi care pulsau în luptă cu vibraţiile amortizoarelor.
Neştiind bine zona în care era sediul asociaţiei, am cerut ajutorul unei prietene, angajată la primăria din Plevnei.
M. a fost foarte amabilă, ca de obicei, şi-a lăsat treaba şi a venit să îmi asculte problema. Nici ea nu ştia cum se ajunge pe strada de care se legau speranţele mele, aşa că a apelat la un coleg, care şi-a lăsat şi el treaba şi a mers cu noi. După câteva figuri prin aglomeraţia de la Buzeşti şi o intrare pe „interzis“, iată-ne la locul dorit. Am urcat împreună cu M., cu braţele pline de cutia mişcătoare şi ne-am sfătuit. „Să lăsăm cutia pe prag şi să plecăm, apoi să sunăm la telefon cu vestea cea bună «am salvat 5 câini, îi aveţi la uşă, ne-am gândit să trecem peste formalităţi şi hârtii…». Nu, nu e civilizat. Sunăm şi vorbim ca oamenii.“
A urmat un circ care l-ar fi făcut KO şi pe Kafka.
„Noi nu avem locuri, nu avem ce face cu ei“, zicea o domnişoară dintre cele patru femei care se învârteau printr-un apartament generos. „Dacă îi lăsaţi aici, vă facem plângere penală pentru abandon!“ ne ameninţă cu hotărâre, postându-se în uşă, cu braţele încrucişate pe piept, ţinându-ne ostatici. „Păi sunteţi asociaţie de protecţie a animalelor, nu?“, întreb pe de o parte stupid, pe de alta cu frustrare inabil ascunsă. A urmat o poliloghie din care a rezultat că de fapt ei nu fac, practic, nimic.
„Vă putem poza câinii şi să punem pozele pe site-ul nostru. Poate îi adoptă cineva“, spune femeia cu amabilitate extraordinară.
„Şi eu ce sa fac până una-alta?“, zic prostit.
„Păi… să îi ţineţi“.
Las la o parte bruma de diplomaţie de care sunt capabil şi le-o trântesc:
„Şi deci dumneavoastră ce faceţi aici? Care este activitatea pe care o desfăşuraţi, pentru care luaţi salarii şi cereţi sponsorizări făcându-ne inimile praf cu imagini cu căţei maltrataţi şi subnutriţi de oamenii răi, şi cu povestiri pline de candoare, în care lumea se împarte în îngeri şi diavoli, oameni care salvează şi oameni care omoară? Puneţi nişte poze pe un site? Asta o pot face eu gratis.“
Răspunsul a venit iute şi cinic: „Mulţumim“.
A urmat o ceartă în toată regula, în care eu le tot spuneam că nu e normal să mă trimită cu câinii acasă şi ele spuneau că… nu au ce face.
Am pretins, dacă nu pot să ţină câinii, măcar să se ocupe să pot să-i las la un adăpost, să dea telefoane, să mă trimită la un om capabil să rezolve situaţia.
La un moment dat, una dintre dudui, care nici nu a avut curajul să se prezinte, mi-a spus că „mă ajută“ cu numerele de telefon ale unor asociaţii şi adăposturi.
Fiind băiat cu o brumă de şcoală a vieţii, dar şi mânat de dorinţa de a le face cunoştinţă cu feţele pe care şi le ascund, sistematic, sub fardul ipocriziei, am sunat pe loc la numerele respective şi am ţinut telefonul departe de ureche, în aşa fel încât să se audă tot. Am primit exact aceleaşi răspunsuri: nu au locuri, nu au ce face, dacă vreau, ei îmi pun pozele câinilor pe site-urile lor şi eu îi ţin, poate avem noroc şi îi adoptă cineva.
Am plecat de acolo cu pumnii strânşi sub bax-ul de viaţă şi gura plină de cuvinte necuvioase care se refereau la anatomie şi ipocrizia umanist-democratică a unora. A prea multora. După un timp am redeschis site-ul asociaţiei care protejează animalele prin poze: „Hai să salvăm animalele cu blană, interzicând fermele de chinchila şi nutrii“ era ultima găselniţă hei-rup-istă.
Imediat mă alătur. Numai staţi puţin, să mă scarpin în urechea stângă cu degetul mic de la piciorul drept.



Praguri şi căpăţâni
Dan CÂRLEA
Miercuri, 23 Aprilie 2008

Mergem, când bătrâneşte, când în pas vioi, pe urmele altora, cu aerul că descoperim noi teritorii

Una din dorinţele mai mult sau mai puţin conştientizate ale părinţilor este să-şi ferească urmaşii de greşelile pe care le-au făcut ei.
Să-i protejeze. Să le transplanteze maturitatea şi experienţa lor, să-i facă înţelepţi încă din şcoala generală. Eşecul acestui demeres este de notorietate şi totuşi trecem toţi prin asta, suferim când cei mici dau cu capul direct în aceleaşi praguri în care am dat şi noi, sau în altele, mai moderne. La nivel social, se vede treaba că se întâmplă taman la fel ca în planul individual. Ţinem cu tot dinadinsul să mergem aproape fix pe urmele altora care au făcut, acum 30-50 de ani, ce facem noi astăzi. Nu putem arde etapele, trebuie să le parcurgem, chiar dacă ştim rezultatele fiecăreia în parte.
În materie de capitalism, ceea ce s-a petrecut după revoluţie a semănat binişor cu ceea ce numim capitalism sălbatic, epuizat de zeci de ani în ţările dezvoltate. Şi nici în prezent nu s-a trecut complet de etapa aceasta. E drept, nu li se mai dau greviştilor gloanţe ca în anii â30, dar mulţi angajaţi ai marilor corporaţii, bănci şi firme de succes beneficiază numai pe hârtie de dreptul de a lucra doar 8 ore pe zi. În fapt, mulţi tineri pleacă la serviciu la ora 8 şi vin acasă la ora 21.
În materie de învăţământ, ce să mai spunem, de atâtea ori s-a schimbat sistemul, încât am pierdut şirul. Ba cu o treaptă, ba cu două, ba cu note, ba calificative, ba Dumnezeu mai ştie cum. Nu s-a înţeles necesitatea ca fiecare copil să fie canalizat spre şcoala potrivită funcţie de aptitudinile lui, să i se facă dosar psihologic şi încă de la prima clasă de liceu să o ia în direcţia în care are şanse maxime de dezvoltare. O dată la câţiva ani, e câte-o facultate la modă: a fost Medicina, a fost Dreptul, a fost ASE-ul, a fost Psihologia, a fost Jurnalismul. Acum se pare că este SNSPA-ul. Toate fetişoarele timide se duc la SNSPA, visând să ajungă lideri politici sau mari funcţionari UE. Tot e bine, până acum vreo câţiva ani vroiau să se facă modele, să se plimbe botoase, ostenite de succese şi inaccesibile (hei, până la un punct, să nu exagerăm) pe podiumurile caselor de modă şi să învârtă banii cu lopata în reşedinţele din Milano, New York şi câte două săptămâni pe an să iasă la fiţe prin Bucureşti.
Când vine vorba de alimentaţie, alt dezastru. Ce contează că lumea cu pretenţii din vest s-a deşteptat şi a mai lăsat fast-food-urile, noi abia le-am descoperit. În SUA, de la un nivel financiar şi de cultură în sus, te duci la sală, faci jogging, saună, mănânci controlat şi adecvat consumului şi metabolismului propriu, ieşi la aer curat. La noi, cum ai dat de bani nu te mai dai jos din jeep, în week-end îţi duci copiii la Mc. sau te lipeşti de grătarul cu ceafă şi mici, în curtea de 400 de mp a casei tip ANL dintre blocuri, pe care, cu mândrie, o numeşti vilă.
La capitolul mass-media, tabloidizarea a pus stăpânire pe mai toate ziarele şi televiziunile. Vedem un amestec de amatorism şi kitsch, opus principiului ultraspecializării după care funcţionează lucrurile în ţările spre care ne uităm cu admiraţie. Nu e vorbă, au şi ei parte de porţia zilnică de panaramă, de concursuri cu adulţi care se târăsc prin tuburi de plastic şi aleargă pe saltele care plutesc în piscine sau fugăriţi de câte-un bouţ de care nu au cum să se apere decât prin cocoţarea pe gardurile din spatele cărora publicul urlă în delir, dar au şi publicaţii deosebit de serioase, unde fiecare ştie ce spune. La noi, analiştii sunt nişte inşi deştepţi şi suficient de curajoşi încât să se pronunţe în orice subiect sunt solicitaţi. Şi chiar dacă nu sunt întrebaţi. Rar vezi pe câte-o problemă să apară un tip care să fie specialist, limitându-se numai la respectivul domeniu. Şi pe care să nu-l vezi apărând şi mâine, şi poimâine, la alte discuţii, de la politică internă la economie, de la fotbal la cultură. Şi, probabil, dacă lucrurile ar fi prea specializate şi dezosate de orice structură circărească, s-ar plictisi marele public. Aşa că, mergem, când bătrâneşte, când în pas vioi, pe urmele altora, cu aerul că descoperim noi teritorii.



Despre libertate şi presă, cu dragoste
Dan CÂRLEA
Miercuri, 30 Aprilie 2008

Vechea cenzură comunistă, care avea un singur sens şi pe care îl ştia toată lumea, a fost înlocuită cu adecvarea

Am crescut în vremurile când a vorbi liber te putea duce în situaţia de puşcăriabil. Pe tine sau pe părinţii tăi. Copiii erau de mici instruiţi cum să nu vorbească, ce subiecte să omită, cum să răspundă în anumite situaţii. Personalitatea fiecăruia, mare ori mic, trebuie să sufere o operaţie de schizoidizare controlată, prin separarea drastică a planurilor în care omul vieţuia şi prin crearea capacităţii de a suporta informaţii antagonice, fără conflicte de conştiinţă majore.
Aflai că într-un fel poţi vorbi cu părinţii tăi despre comunism şi subiectele adiacente şi în cu totul alt fel în societate, pricepeai că deşi acasă se asculta Vocea Americii şi Europa Liberă, în public, aceste lucruri trebuiau ascunse, trebuia să accepţi ca pe o normalitate faptul că Partidul te iubea, Ceauşescu te iubea şi te creştea, dar că îţi puteau băga părinţii la închisoare (şi asta spre binele tău, fiindcă ei te stricau) dacă vorbea gura fără tine. Adică liber. Partidul ne vroia aliniaţi, cu opiniile xeroxate. Partidul era-n toate, după cum spunea o poezie proletcultistă, asemeni unui idol. Partidul se urcase pe soclu, se înconjurase cu tabuuri, luase locul lui Dumnezeu. Sau aşa credea.
Cu timpul, fiecăruia îi devenea clar că are deplină libertate de gândire, dacă gândeşte ce trebuie. Erai făcut Şoim al Patriei, Pionier, UTC-ist, fără să ţi se ceară consimţământul, fără să ţi se dea şansa de a trăi o alternativă. Miliţia te tundea, dacă, bărbat fiind, aveai părul mare, dacă aveai barbă însemna că eşti contra.
Sistemul schizoid comunist nu era consecvent cu propriile legi prin care, spre exemplu, oricine putea pune la îndoială şi critica pe oricine şi îşi creştea copiii exact în acelaşi spirit. Astfel că toţi păream nişte plimbăreţi monstruoşi printr-un parc de oglinzi strâmbe. Fiecare ştia ce gândeau ceilalţi şi nu au voie să spună, fiecare ştia că toţi ceilalţi ştiu că şi el trăieşte în fals. Sau în falş, după cum pronunţa înţeleptul Cârmaci cu câteva clase mai mult ca trenul, care devenise specialist în toate, de la agricultură la avionică, de la maşini la arhitectură şi cinematografie.
A venit 1989 şi mecanismul defulării s-a manifestat din plin. Poate dintr-un complex de vinovăţie şi din nevoia de echilibrare, presa a trecut brusc de la limbajul de lemn unidirecţionat la cele mai trăznite sf-uri, cu găini care năşteau pui vii, cu violuri prezentate în cele mai mici detalii, dar şi la calomnii înfiorătoare şi scriitură de gang.
Anii au trecut, societatea s-a schimbat, averile s-au închegat şi au apărut trusturile de presă. Vechea cenzură comunistă, care avea un singur sens şi pe care îl ştia toată lumea, a fost înlocuită cu adecvarea. Cu plierea pe mediu, cu adaptarea la conjunctură, cu congruenţa subînţelesurilor.
Asta ca să fiu solidar cu un personaj care spunea, cinic, într-un film: „Nu este vorba numai de semantică“?
Da, de semantică este vorba şi mai ales de ce stă la baza nevoii de a abuza de ea.




Paravanul de sticlă
Dan CÂRLEA
Miercuri, 07 Mai 2008

Iată cum este înţeleasă reglementarea audio-vizualului românesc în acest moment. Am priceput: deci explicitul trebuie mascat pe jumătate, în aşa fel încât să-l subliniem, şi implicitul îngrozitor să-l amplificăm

Este cert că, într-o societate civilizată, orice activitate care priveşte mai mult decât un individ trebuie reglementată, însă discuţia începe de la modalitatea de a reglementa. Ai deplină libertate, pe de o parte, în forul tău interior şi, pe de altă parte, în camera ta, singur, cu jaluzelele trase, atâta timp cât ceea ce faci nu deranjează pe alţii.
Dacă stabilim ca firească reglementarea raporturilor dintre minimum doi indivizi, atunci cu atât mai mult trebuie să acceptăm controlul comunicării prin mass-media. Până aici, toate bune. Problemele apar când devin tot mai evidente şubrezimile bazei etice şi psihologice pe care sunt fundamentate regulile de funcţionare ale mass-media. Să luăm, de pildă, televiziunea: de la o vreme, există obligaţia ca peste fiecare ţigară pe care şi-o aprinde o persoană care este filmată să fie aşezată la montaj o pată de ceaţă numită blur. Pată care nu numai că nu ascunde actul, nu numai că este total împotriva oricăror estetizări regizorale, dar mai şi subliniază ceea ce se întâmplă. Adică, în loc să se vadă o persoană care fumează, cum poţi vedea peste tot, remarci o persoană care ar trebui împiedicată să fumeze, care este arătată cu un deget dojenitor, de blur. Adică le spui copiilor, căci presupun că ei sunt vizaţi de acest act cu valenţe educative atât de adânci şi complexe: uitaţi-vă copii, nenea sau tanti asta fumează, dar voi nu trebuie să vedeţi tot, că e interzis şi urât, ei fac un lucru ruşinos, care trebuie ascuns. Adică aduci şi atingere imaginii oamenilor, sugerând că ei fac ceva reprobabil. Ei sunt răi că fumează, noi suntem buni, că nu fumăm. Aceasta este sugestia subtilă. Despre eficienţa metodei, ce să mai vorbim…
Cine sunt geniile care au conchis că difuzarea filmării unui om care fumează este mai dăunătoare pentru formarea tinerei generaţii decât cearta permanentă dintr-un cuplu şi ameninţările cu diverse obiecte agricole este greu de aflat.
Cert este că la o emisune în care, vezi-doamne, un consilier matrimonial (care până mai ieri, la o altă emisiune, era specializat în copii) trebuie să găsească pârghiile de armonizare a soţilor, cei doi îşi vorbesc absolut mizerabil, atât de rău încât se aude un bip la câteva propoziţii. Şi când nu se aud bip-uri se folosesc termeni ca „fă“, „român spurcat“ - care, apropo, văd că nu are valenţă rasistă în accepţiunea nimănui - „mă-ta“, şi tot felul de alte jigniri domestice împănate cu ameninţări cu sapa şi grebla. Dar se pune blur pe ţigara bărbatului care zvârle cu bulgări de pământ după soţia care îl provoacă tot timpul - că doar se filmează, nu? Circul grotesc dintr-o familie nu este considerat vătămător pentru dezvoltarea unui tânăr, ţigara e problema. Iată cum este înţeleasă reglementarea audio-vizualului românesc în acest moment. Am priceput: deci explicitul trebuie mascat pe jumătate, în aşa fel încât să-l subliniem, şi implicitul îngrozitor să-l amplificăm. Adică ai voie să mă înjuri, să mă spurci jumătate de oră, toată ţara să vadă asta, dar la fiecare vorbă din lista cu interzise să pui bip şi să blurezi ţigara fumegândă. Foarte interesant.
De fapt, toată logica după care sunt făcute regulile cărora se supun cei din presă - în cazul nostru presa care goneşte după rating - răspunde unei nevoi preventiv defensive: de a se putea da ce vrea vulgul, dar de a nu putea fi tras nimeni la răspundere morală


Imaginea glodului
Dan CÂRLEA
Miercuri, 14 Mai 2008
Preocuparea excesivă pentru ambalajul oricăror mărfuri, poate fi indiciul clar al inconsistenţei valorice a acestora

Am văzut un reportaj incredibil: locuitorii satului Glod, din judeţul Dâmboviţa, sat care apare în celebrul film „Borat“, cică sunt nemulţumiţi de prejudiciile de imagine aduse. Am putut vedea câteva grupuri de rromi, din cei cu casele într-o rână şi cu copiii aproape în zdrenţe, foarte interesaţi de imaginea lor în lume. La momentul filmărilor, au fost cu toţii de acord cu suma de bani plătită pentru figuraţia făcută şi pentru restul de deranj, dar acum, când au aflat că filmul a avut încasări uriaşe, probabil au realizat ce deservicii de imagine li s-au făcut.
Nu că nu ar avea dreptul oricine la nealterarea propriei imagini, dar poate, înainte de preocuparea pentru cum eşti perceput, ar trebui să fie aceea pentru ce faci. Mulţi dintre copiii din familiile de rromi de prin sate, şi nu numai, ajung în situaţia de a întrerupe şcoala şi părinţii nu fac tot ce ar trebui pentru ca acest lucru să nu se întâmple. Autorităţile, de asemenea, nu se interesează de pricina pentru care copii de şcoală sunt toată ziua pe străzi, prin intersecţii, cu buretele în mână pe la geamurile maşinilor.
Adesea este invocată sărăcia, dar niciodată lipsa de planificare a vieţii, niciodată lipsa de educaţie, acea minimă educaţie care ar trebui să te facă să analizezi dacă poţi să creşti un copil aşa cum se cuvine, aşa cum merită. Acum îmi aduc aminte de cuvintele Mântuitorului: „Lăsaţi copiii să vină la Mine“ şi de atenţionarea că, până nu vom deveni curaţi şi nevinovaţi ca pruncii, nu vom intra în împărăţia cerurilor. Deci, în loc să dăm copiilor ce e mai bun, în sensul şanselor reale de dezvoltare, în loc să ne gândim la atmosfera în care trăiesc, la ce aud şi la ce văd zi de zi, ne punem probleme de imagine. Ferească Dumnezeu să aibă câştig în instanţă cei din satul Glod şi să primească nişte „despăgubiri“ serioase, că atunci fiecare sat va constata lipsa unui PR capabil şi a unui avocat de top. Stânile vor trebui păzite de paparazzi, camerele de supraveghere vor atârna, curioase, de colţurile caselor de paiantă. Problema poate fi discutată şi din perspectiva învăţăturilor pe care şi le-au însuşit oamenii noştri despre libertate. Ei pot să-şi vorbească de rău ţara cu orice prilej, dar nu pot accepta din partea altora o satiră, o parodiere a năravurilor pe care şi le recunosc, de altfel, cu mare uşurinţă, în discuţiile relaxate, între noi. Curios este faptul că filmul împricinat nici nu este o parodie la adresa noastră, ţinta fiind Kazahstanul. Kazahstanul mai degrabă ca simbol, decât ca stat. Simbolul unei zone cu valorile amestecate şi bulversate de comunism, simbolul unui loc nici în prezent, nici în trecut şi cu un viitor slab conturat. Este vorba de un discurs cu privire la ţările cu discrepanţe uriaşe între categoriile sociale, de ţările în care o mână de magnaţi fac legea peste oamenii care-şi numără bănuţii. Dacă sărim aşa când se face la noi un film care parodiază o altă ţară - dar în care ne regăsim slăbiciunile - nu vreau să mă gândesc la ce s-ar întâmpla dacă ar fi vorba într-un asemenea film chiar de România.
Dacă facem noi un film în care râdem de noi înşine este foarte amuzant, dacă îl fac străinii ne strică imaginea. Preocuparea excesivă pentru ambalajul oricăror mărfuri poate fi indiciul clar al inconsistenţei valorice a acestora. Prea mult fard întotdeauna ascunde ceva. Pieptul prea înainte strigă, pentru cei ce ştiu să audă: hei, aici e o mare problemă ascunsă, nu ai de făcut decât să o descoperi.
Ţăranii spuneau asta mai inteligent şi mai plastic: chelul îşi pune mâna în cap.

Epilog: În Rusia, filmul a fost interzis. Deh, democraţia adevărată se învaţă în sute de ani. Poate un răspuns bun ar fi fost realizarea unei parodii despre viaţa americanului obişnuit. Sigur se poate găsi destul material.



De ce deranjează „Gay Fest“
Dan CÂRLEA
Miercuri, 21 Mai 2008

Pe român nu-l interesează ce face vecinul lui în casa proprie, în patul lui, sau cu cine se plimbă în parc. Românul nu are exces de spirit civic, nu este un tip implicat în social

Zilele acestea este în plină desfăşurare pomposul „Gay Fest“. Nu trebuie să fii un geniu ca să poţi prevedea ce se va petrece. În fiecare an e cam la fel. Vreo două sute de oameni îmbrăcaţi ţipător, machiaţi, surescitaţi şi cu atitudine teribilist-demonstrativă vor merge prin centrul Bucureştiului, câţiva puşti vor zvârli nişte ouă de la balcon, unii mai nervoşi vor arunca şi cu câteva pungi cu apă, homosexualii vor transmite poporului pupicuri prin camerele de luat vederi, rujându-le, spre disperarea cameramanilor, se vor victimiza, va urma o contramanifestaţie, totul se va încheia cu talk-show-uri pe tema drepturilor pe care cică nu le au homosexualii în România. Vor fi vehiculate aceleaşi şabloane, aceleaşi sofisme pe care le auzim în fiecare an: că poporul român e creştin, dar nu e tolerant - fără să se spună clar ce înţeleg homosexualii prin toleranţă. Câteva televiziuni vor profita de tensiunea produsă de subiect pentru a-şi mai creşte audienţa.
Toată problema asta cu homosexualitatea în România mi se pare o gogoaşă umflată, un fetiş de cauciuc în care suflă oricine vrea să fie cunoscut prin scandal. Dacă e să vorbim de toleranţă, să avem pardon, dar cred că nu se poate găsi o mai mare dovadă a existenţei ei decât că nimeni nu se ia de homosexuali înainte de „Gay Fest“ şi nici după, nu sunt căutaţi, vânaţi, oprimaţi, daţi afară din servicii şi din unităţile de învăţământ. Întrebaţi un eşantion reprezentativ de români ce îi deranjează la homosexuali şi veţi afla un răspuns de un bun simţ năucitor: ostentaţia. Care poate juca rol de publicitate în măsură să-i afecteze copiii. Asta e în mintea fiecăruia.
Pe român nu-l interesează ce face vecinul lui în casa proprie, în patul lui, sau cu cine se plimbă în parc. Românul nu are exces de spirit civic, nu este un tip implicat în social.
Ne-au trebuit zeci de ani de comunism, foamete, frig şi batjocură pe toate planurile ca să ni se încingă mămăliga şi să explodeze. Şi atunci tot cu ajutor din alte părţi, zic unii. Pe român îl deranjează agresiunea ostentaţiei, lipsa de respect pentru valorile în care crede şi în care au crezut bunicii şi străbunicii lui. Nu ce face fiecare în intimitate şi nici chiar în public, dacă e făcut firesc. Garantez că nimeni nu va agresa două fete dacă se plimbă pe bulevard de mână. Dar dacă se vor urca pe o maşină şi vor începe să se sărute, să sufle în fluiere, să agite pampoane colorate, probabil că da.
Dacă este să punem problemele numai din punct de vedere legal, ajungem la disoluţia societăţii, fiindcă relaţiile interumane înseamnă mult mai mult decât respectarea strictă a unor legi. Este ilegal să parchezi maşina în faţa casei unde este un mort pe masă şi să asculţi muzică şi să râzi? Fără îndoială, nu. E doar lipsit de bun simţ, ofensator, inuman.
Este ilegal să te duci la mire, atunci când iese de la Starea Civilă cu soţia la braţ, şi să-i spui: „Stimate domn, opinia mea, a cărei libertate e garantată de Constituţie, este că soţia dumitale e cam urâţică şi cu o privire vegetală“?
Nu cred că este ilegal nici asta. E mojicesc şi, fără îndoială, periculos. Îi poţi acuza pe nuntaşii care ţi-ar aplica o corecţie fizică? Poţi să arunci în cârca provocatului responsabilitatea provocatorului?
Este ilegal să te uiţi insistent în ochii unei femei în metrou până se simte prost şi îşi schimbă locul sau coboară? Nu.
Atunci de ce să nu facem toate astea dacă nu încălcăm legi?
Aşa şi cu „Gay Fest“-ul lor. Dacă ştii care este opinia majoritară, dacă observi că nimeni nu se ia de tine pe stradă, deşi se vede clar că eşti un băiat mai vesel decât majoritatea, dacă nu intră nimeni peste tine în casă şi nu îţi dictează cu cine să mergi la teatru, de ce ţii să provoci? De ce eşti ostentativ, lipsit de respect pentru sentimentele celorlalţi şi neelegant?
Dacă ar fi vreun caz în care o persoană de orientare homosexuală ar aduce dovezi că a fost dată afară din serviciu pentru această orientare atunci da, se poate discuta pe această temă şi pe respectivul caz şi lua măsurile necesare. Dar aşa, reîncălzirea periodică a subiectului gay e o zgâire tâmpă la drobul de sare. Care dacă nu a căzut până acum nu va cădea niciodată. Sau poate totul nu e decât o imensă afacere. O sumedenie de ong-uri trăiesc din discuţiile pe tema homosexualităţii, unii au baruri unde se întâlnesc oameni cu acest „dar“, alţii organizează spectacole pentru petrecerile minorităţilor sexuale. Deci problema care nu există trebuie inventată şi ţinută vie.
Din perspectiva discriminării, iertaţi-mă, dar se poate vorbi de aşa ceva când unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai comunităţii gay este mai prezent pe micile ecrane decât mulţi oameni de cultură?
Eu văd destul de des homosexuali la televizor, dar poeţi foarte rar. Aproape niciodată. Dar nu organizez un marş al poeţilor discriminaţi prin ignorare. Nu m-a chemat nimeni, nicăieri, după ce mi-am lansat prima carte. Şi nici pe confraţii mei, colegi de debut, şi nici pe cei foarte cunoscuţi nu îi invită nimeni. Cred că trebuie să ne punem funde colorate în cap, fuste, dacă suntem bărbaţi, să ne scoatem sutienele, dacă suntem fete, şi să facem un marş cu tărăboi şi pancarte cu versuri. Dacă luăm vreo două ouă în freză de la cei care au lucrat de noapte avem şi deschidere media importantă. Ne victimizăm, facem ong-uri - „Salvaţi poeţii de inculţi!“ - şi gata. Mulţumim comunităţii gay pentru că ne învăţă cum se face. Să bem în cinstea lor. Până la ultima picătură*!

*finalul original era "până la fund", dar redacţia a considerat cu pudibonderie că e o formulă inacceptabilă şi a înlocuit-o.