Trecerea peste - recenzie de Octavian Soviany, la Zeppelinul lui Dan Carlea

Cred că se poate vorbi astăzi despre un „al doilea val" al promoţiei 2000, care vine în literatură fără furia demolatoare şi gesturile de frondă ale primilor fracturişti, individualizându-se în raport cu aceştia prin refularea oricărei tendinţe spre excesiv, prin tonul "neutru" care ia acum locul discursului mânios şi al percepţiei mizerabiliste, prin evitarea ostentativului şi, în ultimă instanţă, printr-un alt tip de sensibilitate. Sunt particularităţi ce se regăsesc şi în volumul de debut al lui Dan Cârlea, Zeppelinul (Editura Vinea), în ale cărui poeme filmul existenţei e perceput cu apatie, au ralenti, prin senzorii tociţi ai unei sensibilităţi dezabuzate: "picură nefiresc pentru final de februarie/ascult john coltrane/mi-am luat o mansardă la metrou la izvor//casa poporului/arată ca/un fulg uriaş de frişca/ieri m-am întâlnit întâmplător cu prietena ta/în lăptărie/mi-a spus că ai murit/în timpul unei operaţii/acum 6 luni/în germania//şi eu n-am simţit nimic/exact ca geamul acesta/rece şi vechi lipit de frunte/cu fulgul uriaş/cu tot" (în mansardă). Răbufnirile de instinctualitate, acea "comedie a visceralităţii" în tonuri sinistre pe care o întâlneam la mulţi dintre autorii promoţiei, sunt străine cu totul de spiritul acestor poeme, care transcriu, dimpotrivă, gesturi de o tandreţe abulică, trădând căderi de tensiune ale tonusului vital şi poate chiar o dorinţă secretă de moarte, proiectate, acestea, pe fundalul panoramelor apocaliptice: "cel mai mult îmi place/să-ţi sărut podul palmei/mi se pare/cel mai intim lucru/după plâns//să-mi târăsc buzele pe linia vieţii/uşor/ca moartea care fâşâie spre dimineaţă/când cei care veghează muribundul au aţipit//să-mi târăsc buzele pe linia vieţii tale//asta în miezul unui bloc uriaş/care se topeşte/ca un avion în flăcări la ultimul etaj" (sincer). O vitalitate mereu problematică, mereu ameninţată de colaps, declanşează mecanismul fantazărilor mortuare ("am visat că murisem/cortegiul mergea în plin soare/prin centrul civic//babele îşi făceau cruce/puştanii făceau caterincă") sau ale regresiunii ad uterum: "erai la mamaia în pântecul mamei tale/pe plajă se asculta radio vacanţa//sărutai placenta cu gustul părinţilor tăi/perfecţi/cu chip de pâine albă//prin burta memei ţi se vedea/din când în când urechiuşa/cum urmărea buzele tatălui care/îţi citea din sensul iubirii" (mai bun). Fascinat de propria sa virtualitate (ceea ce nu constituie, în fond, decât fascinaţia morţii), personajul liric are astfel tendinţa de a privi mereu spre trecut, călătoreşte prin labirinturile memoriei, evocă frecvent, dar fără patetism, mai curând cu răceala unei camere de filmare, „paradisurile" copilăriei: "a fost o copilărie frumoasă ca toate copilăriile/cu pegas verde cu cico bricor şi amandine la indiana în drumul taberei/elefănţei cu apă ţevi cu cornete invizoace mama era ca de porţelan chinezesc/mai tânără decât mine acum şi tata era cel mai puternic bărbat/din această parte de lume" (22 decembrie). Reveria retrospectivă se va fixa uneori asupra stărilor maladive, a rateurilor organice care convin de minune unei vitalităţi obosite, lipsite de apetit pentru existenţă: "noaptea mă trezeam sufocându-mă/iar/ziua mă credeam indestructibil/ca mai toţi tinerii/pe la miezul nopţii astmul îşi făcea treaba/ca o locomotivă de argint cu aburi/maşinărie perfectă de întrezărit moartea//îmi legam garoul cu dinţii/şi-mi făceam în venă/miofilin şi hemisuccinat//îmi plăcea să-mi ştiu prietenii/alunecînd pe somn ca pe gheaţă/către ziuă/în timp ce vegheam să nu mor/dimineaţa eram obosit/alb şi pur/ca după o asceză la limită//eram un bătrân într-un trup neînceput de femeie" (amintire din copilărie 2). Acum privirea pătrunde în profunzimile ţesutului sufletesc, pipăindu-i rănile deschise şi cicatricile şi descoperind, diseminaţi pretutindeni, morbii extincţiei,
semnele "morţii lăuntrice": "mă voi pipăi ca un orb/şi degetele se vor afunda numai în zdrenţe cărnoase/pe unde s-a rupt ultima omenire din mine//trupul tău se va nărui/peste bărbaţii care te-au iubit/înainte de a mă cunoaşte/ca un tunel/ca toate tunelele/te vei nărui la gura primei lumini//acum este momentul/ei îmi ard poeziile/cenuşa a ajuns cu un metru peste arcul de triumf/până spre sânii tăi dezveliţi şi învingători/acum este momentul/iama de braţ şi spune-mi/dumneavoastră domnule nu ştiţi să muriţi singur/la capătul lor" (the end). Tocmai acest deficit de vitalitate, resimţit perpetuu cu toate fibrele, face ca atitudinea existenţială cea mai caracteristică din poemele lui Dan Cârlea, transpusă în metafora-cheie a zeppelinului, să fie "trecerea peste", plutirea, care trădează o lipsă de aderenţă organică la real: "unii bolnavi se avântă de la ferestre/când află că vor muri curând//eu nu/eu da//trăiesc plutind pe jumătate/tot mai aproape de oameni/cum spune Isus/tot mai aproape/ca un zeppelin în flăcări" (zeppelinul). Spre deosebire (iarăşi) de cea mai mare parte a congenerilor săi, care refuză cu obstinaţie metafizicul, poetul are o însă permanentă nostalgie a sacrului, astfel încât povestea omului-zeppelin este integrată, la el, în scenariul unui auto sacramental, conturează imaginea anxioasă a unei umanităţi care a fost părăsită de Dumnezeu şi îşi aşteaptă Apocalipsa: "este adevăra că împărăţia cerurilor este în noi/dar noi nu mai suntem demult acolo//uneori stăm la geam şi plângem cu perna în braţe -/cea mai înaltă formă simbolică/de îmbrăţişare a trecutului//inimile abia îşi cară sângele/între două despărţiri cu franjuri/ la ambele capete ale distanţei" (flash). Din acest moment, poezia lui Dan Cârlea devine o poezie "cu teză" (cu toate riscurile pe care le implică o asemenea formulă), dar reuşeşte să se salveze de locul comun şi de căderea în "teologhisire" prin insolitul imaginilor, care aduc o percepţie proaspătă a divinului: "Dumnezeu e singurul comunist creştin/prieten în mod egal cu pustnicii isihaşti/cu barba până la brâu/care se plimbă noaptea pe apele lacurilor glaciare/cu pieptul în flăcări verzui/şi cu vidanjorul care se roagă în gând/în timp ce scoate mizeria din haznale" (Cuminte ca un grădinar). Deşi nu sunt cu totul lipsite de sintagme parazitare, prozaisme sau banalităţi, poemele din Zeppelinul îl recomandă astfel pe autorul lor (prin ceea ce aceste texte au remarcabil) ca pe un poet cu personalitate, care convinge adeseori şi a cărui evoluţie rămâne de urmărit.

Octavian Soviany

________________________

mulţumesc Octavian Soviany pentru recenzie