vier pfoten bucuresti

într-o zi friguroasă am găsit 5 pui de câine la o groapă de gunoi
stăteau strânşi unul în altul
ca organele unui trup de martir care ştie
că va fi împrăştiat pe nedrept

unul a murit noaptea
am pus ceilalţi 4 câini şi-un borcan cu lapte într-o cutie
şi-am mers cu ea în portbagaj o zi întreagă pe la ONG-uri
mi-era foame
şi rău
toate femeile de pe acolo nu mi-au servit decât şabloane patetice
refuzuri
mi s-a făcut scârbă de ipocrizia lor
şi interesele de rahat

tremuram la fiecare groapă mai mare
pentru baxul cu viaţă proaspătă
eu
maşina
laptele
şi câinii
eram o fiinţă
care dansa pe asfaltul rănit din bucureşti
loganul roşu părea o babă nebună care se crede la o petrecere din anii '30

plecam încet prin verdele fiecărui semafor lăsând dâre prelungi
prin care se murdăreau trecătorii

mă legănam între dorinţa de răzbunare şi silă
mi-au venit gânduri ciudate
"moartea urcă în noi ca un material refulat
urcă uşor luminându-ne
pieptul
gâtul
fruntea
creştetul
şi cerul
doar ascensoarele moderne mişcă aşa oamenii în zgârie-nori lăsându-le pentru un timp sufletele la parterul îngheţat"

"trecem prin viaţă de parcă Dumnezeu ne-ar injecta în vena Lui de pe care a uitat să scoată garoul"

la un moment dat m-am liniştit
coborâsem geamul
aerul fâşâia prin maşină
era soare
iz de primăvară
mă făcusem mai uşor ca niciodată
atâta viaţă împrejurul meu

de credeam că-mi dădusem duhul într-o mască de oxigen

___________________

după o întâmplare 100% reală

un dirijabil pe cerul paradisului

Dan Cârlea, autor premiat de editura Vinea, îşi lansează Zeppelinul propriei ingenuităţi nemaculate de tarele unor vremuri consumiste. Fără să poetizeze realitatea, el urcă treptele unui turn de fildeş, echivalentul unei călătorii în timp. Călătoria se face ţinând seama de două coordonate: imitatio christi şi nostalgia paradisului infantil, plasat undeva printre blocurile comuniste. În fond, aceasta este şi nota specifică a acestui poet matur. În comparaţie cu ceilalţi şase tineri lansaţi de Editura Vinea, Dan Cârlea are de partea sa traversarea în cunoştinţă de cauză a unei epoci revolute, care îi oferă avantajul unei sfere de inspiraţie cu diametrul mai generos.

Se cunosc deja eforturile scrâşnite de a înghesui cât mai mulţi autori tineri sub stindardul unei generaţii pe care câte un critic sau un editor se grăbesc să o cufunde în cristelniţă. Multrâvnită este condiţia de naş al unei generaţii literare. Năşirea duce cel mai adesea, însă, la înjghebarea de grupări şi grupuscule fără un program solid şi cu mentalităţi eteroclite. În consecinţă, după un timp, gruparea se pulverizează şi fălosul ei godfather rămâne de izbelişte – finii săi literari ţintesc ei înşişi la condiţia de naşi. După hibridul douămiism, iată că Vinea încearcă lansarea pe orbită a plus douămiismului – denumire cel puţin bizară. Am putea deduce că noua grupare e o variantă îmbunătăţită, refurbished, a celei vechi. Un fel de posttextualism cu scaune de piele şi aer condiţionat în cinci trepte. Or, asemănările sunt perdante. Aşa-zisul 2000+ e alcătuit din tineri „pixelografi” care performează pe muzică chill-out, sunt apăsaţi de un fel de tristeţe post-consumistă şi, câteodată, au izbucniri de orgoliu. De la antecesori se păstrează doar clişee gen „faze de căcat” şi dispoziţia emo. Aceşti rebeli fără cauză, strănepoţi de-ai lui Haulden Caulfield, sunt totuşi bântuiţi de mitul artei sincretice, de dorinţa de a realiza o hyperliteratură cu videopoeme. Pentru a fi „impactanţi” (un alt termen-streche), ei au renunţat la acele locuri comune ale douămiiştilor: căminul, ghetoul, autobuzul ticsit, toate cântate în ritm de hip-hop, sexualitatea lipicioasă şi exhibiţionistă, cântecul cărnii, filosofarea lamentabilă. Acum se scrie despre biţi, pixeli, scule etc. Poate doar lamentaţia de fils à papa s-a păstrat. Bineînţeles, aceste trăsături izolate nu demonstrează nimic, eventual faptul că Dan Cârlea scrie altceva decât ceilalţi şase debutanţi ai editurii Vinea.

Zeppelinul are rădăcini gândiriste: „Dumnezeu este cuminte ca un grădinar/plantează meri prin tot raiul/şi presară lumi peste tot când se plictiseşte”. Paradisul acesta este destrămat însă de snapshot-uri expresioniste: „colţii leului strânşi pe botul bivolului african”. Nostalgia Shambalei este investită artistic: „noi toţi care ne frecăm unii de alţii întru şlefuire”.

Autorul devine captivant când îşi stăpâneşte efluviile sentimentale şi mizează pe dialectica autentic-fals: „diavolul e mereu vesel/are ochelari cu ramă fină de aur/când zâmbeşte arată ca un forceps deschis cât distanţa/dintre urechiuşele unui copil perfect”, chiar dacă recuzita aparţine pantomimei: „Dumnezeu plânge aşa cum se cuvine să plângă un Dumnezeu/autentic/Dumnezeu plânge cu gura până la urechi”. Uneori el poetizează teorii binecunoscute: „Dumnezeu e singurul comunist creştin”(cuminte ca un grădinar). Alteori pune în dosar amintiri din copilărie: „într-o zi m-au făcut pionier la doftana”, care dau măsura poeticii sale: nostalgie şi ieremiade pe marginea motivului vanitas vanitatum. Ţâşnirile în sus conturează o metaforă geometrizantă, de bună calitate: „linişte/ca în frunţile concentrice ale lui Dumnezeu”. Fericite sunt şi minimalismele autobiografice, cu sugestie bogată: „ieri m-am întâlnit întâmplător cu prietena ta/în lăptărie/mi-a spus că ai murit/în timpul unei operaţii/acum 6 luni/în germania” (în mansardă). Aici iese la suprafaţă filonul cărtărescian, fără a deveni o manieră: „la un moment dat jucam tenis de picior/cu răzvan/în spatele blocului/şi trăgeam cu ochiul tot timpul/la etajul elenei de care eram/foarte îndrăgostit” (mit urban). Dan Cârlea ar dori să-şi dispună miturile urbane în ecuaţii nichitastănesciene, mixând edulcorarea afectivă cu necunoscute metafizice. După supurările inimoase din plastic, cititorul e remontat cu o fugă spre un creator matern, indice al cochetării cu ereziile având priză la metaforă: „te ştiu de când lui Dumnezeu i s-au rupt apele/şi s-au despărţit de lume”.

Dan Cârlea este copilul divin iniţiat încă din pântecele matern în ştiinţa dumnezeiască, o mathesis universalis, pe care el şi-o imaginează obstinat ca pe o viziune a sentimentelor. De altfel, ultimele trei decenii de comunism sunt percepute din perspectiva unei copilării mirabile, lipsa distracţiilor sofisticate favorizând accesul la bucuriile simple şi grandioase, totdeodată: „erai la mamaia în pântecul mamei tale/pe plajă se asculta radio vacanţa//sărutai placenta cu gustul părinţilor tăi/perfecţi/cu chip de pâine albă//prin burta mamei ţi se vedea/din când în când urechiuşa/cum urmărea buzele tatălui care/îţi citea din sensul iubirii” (mai bun). Aceste ode minimaliste au punct de referinţă în zenit, un Iisus zeppelin care soarbe peisajul în sus, în maniera lui El Greco. Bizantinismul acesta este dus la perfecţiune în poeziile contrate, unde geometria plană îşi vădeşte mai bine posibilităţile transcendentale: „herăstrău//un câine bea dintr-o baltă/umbrele frunzelor muribunde//în loc de cer kantian/înstelat deasupra mea//ochii tăi migdalaţi şi uzi/ca două mandale sparte//liniştea se prelinge pe copaci/în sus//nimeni” (schiţă). Sunt momente de graţie dificil de reprodus în serie. În general ele sunt urmate de relaxarea discursului poetic, de infuzii cu decoct sentimental stănescian. Impresia este de folk-song. Inspiraţia adevărată persistă în fulguraţii spectaculoase: „dorm soldaţii pe bucăţi de oameni/au cerul tras până la tunuri//[…]//Dumnezeu se şterge de sudoare pe frunte/îşi întinde pe faţă dâre colorate ca de acuarelă//cică e curcubeul/ha ha” (organul-fantomă).

Distihuri ca: „este adevărat că împărăţia cerurilor este în noi/dar noi nu mai suntem de mult acolo” (flash) probează fibra de poet religios a lui Dan Cârlea. Apoi reveria adolescentină este dublată de dezamăgirea în faţa lumii, concretizată în practicarea bătrâneţii: „poate totuşi voi ajunge bătrân/tot lăsându-mă câte puţin de trăit”. După fixarea temelor poetice esenţiale, urmează câteva arte poetice în care se predică simplitatea: „o poezie bună trebuie să fie simplă şi elocventă/ca ultimul expir al unei mame bătrâne ce-a fost/„pieta” de zeci de ori când fiul i-a fost bolnav” (acolo unde se termină lumea). Poetul ar vrea să traducă în scris mesajul icoanelor ortodoxe. Lucru deloc uşor, mai ales când este scuturat de puseuri expresioniste: „un sfânt poate intra în rai chiar acum/cu un ditamai soarele-n braţe plângând” (iertare). Toate aceste calităţi pot prevala asupra defectelor, dacă poetul se supune unei asceze vizând acedia. Natura sa pătimaşă nu-i va permite să se usuce, dar nici nu-l va mai exceda în alunecări liricoide. Retrăgându-se înspre esenţe, scriitura aceasta poate deveni exemplară: „Dumnezeu este pentru mine/singura fiinţă/care-mi dă voie/să dau mâna/prin ea/cu mine/însumi” (fiinţa).

Felix Nicolau

multumesc Felix Nicolau pentru recenzie

Trecerea peste - recenzie de Octavian Soviany, la Zeppelinul lui Dan Carlea

Cred că se poate vorbi astăzi despre un „al doilea val" al promoţiei 2000, care vine în literatură fără furia demolatoare şi gesturile de frondă ale primilor fracturişti, individualizându-se în raport cu aceştia prin refularea oricărei tendinţe spre excesiv, prin tonul "neutru" care ia acum locul discursului mânios şi al percepţiei mizerabiliste, prin evitarea ostentativului şi, în ultimă instanţă, printr-un alt tip de sensibilitate. Sunt particularităţi ce se regăsesc şi în volumul de debut al lui Dan Cârlea, Zeppelinul (Editura Vinea), în ale cărui poeme filmul existenţei e perceput cu apatie, au ralenti, prin senzorii tociţi ai unei sensibilităţi dezabuzate: "picură nefiresc pentru final de februarie/ascult john coltrane/mi-am luat o mansardă la metrou la izvor//casa poporului/arată ca/un fulg uriaş de frişca/ieri m-am întâlnit întâmplător cu prietena ta/în lăptărie/mi-a spus că ai murit/în timpul unei operaţii/acum 6 luni/în germania//şi eu n-am simţit nimic/exact ca geamul acesta/rece şi vechi lipit de frunte/cu fulgul uriaş/cu tot" (în mansardă). Răbufnirile de instinctualitate, acea "comedie a visceralităţii" în tonuri sinistre pe care o întâlneam la mulţi dintre autorii promoţiei, sunt străine cu totul de spiritul acestor poeme, care transcriu, dimpotrivă, gesturi de o tandreţe abulică, trădând căderi de tensiune ale tonusului vital şi poate chiar o dorinţă secretă de moarte, proiectate, acestea, pe fundalul panoramelor apocaliptice: "cel mai mult îmi place/să-ţi sărut podul palmei/mi se pare/cel mai intim lucru/după plâns//să-mi târăsc buzele pe linia vieţii/uşor/ca moartea care fâşâie spre dimineaţă/când cei care veghează muribundul au aţipit//să-mi târăsc buzele pe linia vieţii tale//asta în miezul unui bloc uriaş/care se topeşte/ca un avion în flăcări la ultimul etaj" (sincer). O vitalitate mereu problematică, mereu ameninţată de colaps, declanşează mecanismul fantazărilor mortuare ("am visat că murisem/cortegiul mergea în plin soare/prin centrul civic//babele îşi făceau cruce/puştanii făceau caterincă") sau ale regresiunii ad uterum: "erai la mamaia în pântecul mamei tale/pe plajă se asculta radio vacanţa//sărutai placenta cu gustul părinţilor tăi/perfecţi/cu chip de pâine albă//prin burta memei ţi se vedea/din când în când urechiuşa/cum urmărea buzele tatălui care/îţi citea din sensul iubirii" (mai bun). Fascinat de propria sa virtualitate (ceea ce nu constituie, în fond, decât fascinaţia morţii), personajul liric are astfel tendinţa de a privi mereu spre trecut, călătoreşte prin labirinturile memoriei, evocă frecvent, dar fără patetism, mai curând cu răceala unei camere de filmare, „paradisurile" copilăriei: "a fost o copilărie frumoasă ca toate copilăriile/cu pegas verde cu cico bricor şi amandine la indiana în drumul taberei/elefănţei cu apă ţevi cu cornete invizoace mama era ca de porţelan chinezesc/mai tânără decât mine acum şi tata era cel mai puternic bărbat/din această parte de lume" (22 decembrie). Reveria retrospectivă se va fixa uneori asupra stărilor maladive, a rateurilor organice care convin de minune unei vitalităţi obosite, lipsite de apetit pentru existenţă: "noaptea mă trezeam sufocându-mă/iar/ziua mă credeam indestructibil/ca mai toţi tinerii/pe la miezul nopţii astmul îşi făcea treaba/ca o locomotivă de argint cu aburi/maşinărie perfectă de întrezărit moartea//îmi legam garoul cu dinţii/şi-mi făceam în venă/miofilin şi hemisuccinat//îmi plăcea să-mi ştiu prietenii/alunecînd pe somn ca pe gheaţă/către ziuă/în timp ce vegheam să nu mor/dimineaţa eram obosit/alb şi pur/ca după o asceză la limită//eram un bătrân într-un trup neînceput de femeie" (amintire din copilărie 2). Acum privirea pătrunde în profunzimile ţesutului sufletesc, pipăindu-i rănile deschise şi cicatricile şi descoperind, diseminaţi pretutindeni, morbii extincţiei,
semnele "morţii lăuntrice": "mă voi pipăi ca un orb/şi degetele se vor afunda numai în zdrenţe cărnoase/pe unde s-a rupt ultima omenire din mine//trupul tău se va nărui/peste bărbaţii care te-au iubit/înainte de a mă cunoaşte/ca un tunel/ca toate tunelele/te vei nărui la gura primei lumini//acum este momentul/ei îmi ard poeziile/cenuşa a ajuns cu un metru peste arcul de triumf/până spre sânii tăi dezveliţi şi învingători/acum este momentul/iama de braţ şi spune-mi/dumneavoastră domnule nu ştiţi să muriţi singur/la capătul lor" (the end). Tocmai acest deficit de vitalitate, resimţit perpetuu cu toate fibrele, face ca atitudinea existenţială cea mai caracteristică din poemele lui Dan Cârlea, transpusă în metafora-cheie a zeppelinului, să fie "trecerea peste", plutirea, care trădează o lipsă de aderenţă organică la real: "unii bolnavi se avântă de la ferestre/când află că vor muri curând//eu nu/eu da//trăiesc plutind pe jumătate/tot mai aproape de oameni/cum spune Isus/tot mai aproape/ca un zeppelin în flăcări" (zeppelinul). Spre deosebire (iarăşi) de cea mai mare parte a congenerilor săi, care refuză cu obstinaţie metafizicul, poetul are o însă permanentă nostalgie a sacrului, astfel încât povestea omului-zeppelin este integrată, la el, în scenariul unui auto sacramental, conturează imaginea anxioasă a unei umanităţi care a fost părăsită de Dumnezeu şi îşi aşteaptă Apocalipsa: "este adevăra că împărăţia cerurilor este în noi/dar noi nu mai suntem demult acolo//uneori stăm la geam şi plângem cu perna în braţe -/cea mai înaltă formă simbolică/de îmbrăţişare a trecutului//inimile abia îşi cară sângele/între două despărţiri cu franjuri/ la ambele capete ale distanţei" (flash). Din acest moment, poezia lui Dan Cârlea devine o poezie "cu teză" (cu toate riscurile pe care le implică o asemenea formulă), dar reuşeşte să se salveze de locul comun şi de căderea în "teologhisire" prin insolitul imaginilor, care aduc o percepţie proaspătă a divinului: "Dumnezeu e singurul comunist creştin/prieten în mod egal cu pustnicii isihaşti/cu barba până la brâu/care se plimbă noaptea pe apele lacurilor glaciare/cu pieptul în flăcări verzui/şi cu vidanjorul care se roagă în gând/în timp ce scoate mizeria din haznale" (Cuminte ca un grădinar). Deşi nu sunt cu totul lipsite de sintagme parazitare, prozaisme sau banalităţi, poemele din Zeppelinul îl recomandă astfel pe autorul lor (prin ceea ce aceste texte au remarcabil) ca pe un poet cu personalitate, care convinge adeseori şi a cărui evoluţie rămâne de urmărit.

Octavian Soviany

________________________

mulţumesc Octavian Soviany pentru recenzie

Emanuela Ilie despre Zeppelinul lui Dan Carlea

Recenzie de Emanuela Ilie.


Mulţumesc Emanuela Ilie pentru recenzie.

Recenzie de Gellu Dorian

Domnul Gellu Dorian a scris, în "Convorbiri Literare" o recenzie a Zeppelinului, pentru care îi mulţumesc.
Plus că îl aştept cu un miel, căci m-a botezat Cârlan. Şi eu sunt doar Cârlea. Mai e în text o greşeală: în loc de "cum spune Iisus", apare "cum Iisus".

Mulţumesc Gellu Dorian pentru recenzie!

gellu dorian dan carlea convorbiri literare poezie

Babelnet

Anul 2007. Numai un click şi iată un Turn Babel în flăcări, unii sunt beţi la etajele inferioare, mulţi sar, urlând ca bieţii disperaţi de la World Trade Center, în timp ce alţii îşi lipesc aripi icariene, cu gândul zborului precaut spre un cer de hârtie, la care visează toţi. Din secolul al XV-lea, Zodia Gutenberg îşi tot naşte fiii. Cel mai bine te încredinţezi de asta la un târg de carte, bunăoară la Gaudeamus, abia încheiat într-un spaţiu plin de amintiri din cele mai diverse, de la expoziţiile prin care industria socialistă a României - care lua ca model, conform înţelepciunii cârmaciului de atunci, industriile URSS şi Chinei maoiste – complexa realizările Vestului, până la mulţumirile aduse minerilor pentru lecţiile de ikebana din faţa Teatrului Naţional.La fiecare pas, printre standurile de cărţi, mai vedeai un mare scriitor, un poet, un critic important. S-au purtat discuţii mai mult ori mai puţin literare, s-au vânat scaune prin localurile de la primul inel, s-au dus polemici, s-au împăcat ireconciliabili care se cunoşteau doar de pe site-urile şi blogurile literare. Am înţeles, încă o dată că literatura adevărată miroase a trup de copac albit şi întins pe sub literele unor oameni. În afara unor reviste general apreciate, cum ar fi varianta virtuală a “Dilemei Vechi”, în care Andrei Pleşu arată ce înseamnă a gândi; gândirea ca salahoreală de lux, cărăuşie a înţelesurilor spre subînţelesuri, profesiune, artă şi hobby totodată, nu doar corvoadă utilitaristă de birou, netul înseamnă mult prea mult o socializare perversă, pe jumătate sau sfert, care procură unele satisfacţii cu costuri interioare ascunse şi vizibile în timp, bovarism, can-can, balamuc, certuri, istericale, defulări scatologice, lături cu pretenţii, logică ovariană, nevricale testiculare. Doar ca o paranteză amuzantă spun că în revista amintită, alături de sublinierile tarelor noastre arhicunoscute, a neseriozităţii, snobismului şi amatorismului cu care sunt abordate toate lucrările, de la astuparea de gropi la tipărirea de opere, tronează un link “forum”, iar când intri…surpriză: forumul este suspendat. Adică, care va să zică, nu există. De ani buni, nu de ieri, de azi. Altfel spus, cel mai bun exemplu de treabă românească. Legătura cu pricina ar putea fi eliminată din site, de către administrator, în câteva secunde. Dar, fără îndoială, merge şi-aşa.Revin. Feed-beack-ul internautic, fenomen care dă, aparent, autorului unui text un plus de înţelegere cu privire la receptarea produsului său artistic de către omul pe care altfel nu îl poate întâlni decât preţ de câteva minute, la o lansare, şi cititorului o idee despre omul din spatele literelor pe care le absoarbe în fiinţa lui, este înecat în subiectivisme, umori de pubertate, interese hormonale, vâltori revanşarde, paraziţi anonimi. În spaţiul virtual, sub un text literar, niciodată nu ştii dacă un comentariu are la bază textul în sine sau cine ştie ce chestiuni oculte, poate ai criticat vreodată scrisul iubitei comentatorului tău de azi, care – curios lucru - nu vede nimic bun în creaţia ta, deşi e parte dintr-un volum băgat în seamă de critici importanţi ori poate omul are pur şi simplu o zi proastă sau o alcoolemie sănătoasă. Amestecul toxic de diletanţi, clone, trolli, anti-valori şi autori renumiţi face, de multe ori, din web-ul literar o adevărată ciupercărie, lesne provocatoare de iritaţii şi alergii. Dar să o luăm cu începutul. În 1999, Radu Herinean, un inginer, specialist în informatică, împătimit de poezie, a creat un site, www.senior.ro/poezie/ care a devenit, în foarte scurtă vreme, un fenomen. Numele a suportat mai multe schimbări: www.poezie.ro – martie 2001 > www.agonia.ro - aprilie 2003 > www.agonia.net - aprilie 2003 şi urmează www.edo.ro, cu intenţia de a se crea o zonă elitistă. Poezie.ro este şi astăzi cel mai mare site cu profil literar din România, ca număr de vizitatori, de multe ori, cam la jumătate din cel avut de ediţiile online ale celor mai importante ziare. Conform trafic.ro – vizitatori pe lunile decembrie şi noiembrie, Agonia 76.969, respectiv 378.251, Cotidianul - 153.681, respectiv 730.532, Gândul - 206.718, respectiv 1.007.882, România Liberă – 147.937, respectiv 705.359, Ziua – 154.130, respectiv 730.532. De Libertatea, primul ziar al revoluţiei române, pe care l-am ţinut în mâna de adolescent surescitat de căderea democraţiei pleaşcă peste noi, prin aerul afânat de gloanţe al unor pieţe, nu se poate apropia nimeni: 492.920 de vizitatori în luna decembrie şi 2.557.955 în noiembrie. Normal. Să nu subestimăm interesul oamenilor pentru previziunile sfârco-meteorologice, pentru pretextul de analize şi psihanalize furnizat de pagina 5 şi pentru mişcările vedetelor declarate astfel după ce au apărut de zece ori la televizor, mimând cântatul, maimuţărindu-se pe lângă nişte mese-catedre de unde ni se arată ce să mai gătim şi prin jurul unor oameni politici invitaţi la emisiuni relaxate ca să ne demonstreze cât sunt de umani, de apropiaţi de noi, de obişnuiţi, deci de înţelegători ai problemelor de zi cu zi ale cetăţeanului. Pornit ca un hobby, site-ul www.senior.ro/poezie/, devenit peste noapte un colos virtual, cerea, pe muteşte, dezvoltare, ramificare în lume, într-un cuvânt îşi revendica dreptul la viaţă în spaţiul oamenilor reali. Aici intervine un blocaj generat, pe de o parte, de refuzul lui Herinean de a închina site-ul politicului şi economicului în sensul lui cel mai brut şi fără legătură cu sfera culturii, de a-l pune în slujba cuiva important şi cu resurse, pe de alta din lipsa capacităţii de a crea nişte alianţe cu câteva edituri importante sau intrarea într-un circuit publicitar profesionist, pentru a exista şi o oarecare dezvoltare financiară, care să permită construirea unui stuff solid, format din nume grele ale literaturii şi câţiva specialişti în marketing virtual. Astfel, în echipa editorială care lucrează benevol şi fără nicio normă impusă, am putut vedea, în decursul timpului, alături de o personalitate de talia criticului şi scriitorului Felix Nicolau şi persoane cu un curriculum vitae bogat în spaţii albe, studenţi inimoşi, de viitor, dar doar atât, persoane care nu au confirmat “în afară”. Au existat câteva acţiuni constând în antologarea unora dintre autorii mai buni de pe site, dar efectele nu au trecut sticla monitorului, nu au creat nicio undă serioasă de interes, nicidecum de şoc în lumea literară. A mai fost un cenaclu, desfăşurat la Cafe Deko, dar cu toată dăruirea câtorva - a lui Felix Nicolau, Daniela Luca, Cosmin Dragomir, Paul Bogdan, Daniela Şontică - nu s-a reuşit niciodată un export de valori, o externalizare a logosului care se învârtea, practic, în cerc închis şi nici măcar păstrarea nivelului iniţial de exultanţă. Asta tot din pricina nearticulării colosului Agonia pe lumea “reală”.Discuţiile cu privire la dezvoltarea proiectului intrat demult în celebra încremenire liiceanistă se învârt pe marcajul fin al unor cercuri vicioase.O mult-dorită revistă nu se poate naşte din lipsa banilor şi din imposibilitatea de a strânge un colectiv de redacţie solid, la stuff e complicat de umblat, că ba atârnă greu unele prietenii, ba “or fi unii mai fără CV dar fac treabă”, o fundaţie deja înregistrată încă nu produce proiecte, pisica rămâne întreagă, neruptă, tocmai că se doreşte, uneori, prin procedeul marţial românesc hei-rup de care am mai vorbit, ruperea ei simultan din toate părţile. Iar conceptul (prea) generos de la care pleacă site-ul, de cultură de masă şi minimă cernere a valorilor nu este de natură să atragă nume sonore din sfera criticii şi nici scriitorime cu condei ferm. Un alt spaţiu literar virtual important este blogul http://hyperliteratura.reea.net, creat de poetul Marius Ianuş, celebrul coautor al Manifestului Fracturist, alături de poetul basarabean Dumitru Crudu. Celebru şi pentru că, fără voia lui, a creat zeci şi zeci de epigoni care se ţin cu dinţii şi unghiuţele rupte&murdare de fracturismul pe care Ianuş afirmă că l-a epuizat – “din 2000 caut o formulă prin care să mă desprind definitiv de fracturism (pe care mi se pare că eu l-am epuizat) şi am impresia că acum am descoperit-o. Îi spun lirism elementar şi mi se pare că vine în prelungirea ideilor facţiunii utilitariste a fracturismului.” Dorit dintru început ca spaţiu elitist, blogul este condus după un regulament aşa-zis al “democraţiei participative”, astfel că se poate ajunge membru numai pe baza votării textelor aspirantului de către membri. După un anumit algoritm eşti declarat “admis” sau “respins”. Prin vot se şi pierde calitatea de membru. Concept înălţător, eşti tentat să spui, scoţându-ţi cu zvâc pălăria, jobenul, şapca ori bandana. Da, dacă nu ar fi eşuat aproape total în lupte de culise, prietenii–coterii, plăţi de poliţe. Anomalia vine, de cele mai multe ori, din permisiunea nefirească de a se vota anonim. Astfel că un membru care are, să zicem, glorioasa vârstă de 18 ani şi nicio realizare literară poate da “nope” unui poet recunoscut, dacă pur şi simplu nu-i place de el sau respectivul e certat cu prietenii lui. Nu este obligat să comenteze textele supuse la vot, nici măcar să se ştie că a votat.Te-ai certat cu el în alt spaţiu virtual sau cu vreo prietenă ori nu eşti din aceeaşi gaşcă (fracturistă, douămiistă, post-postmodernistă neasumată, etc.) iei “nu” şi, dacă ai noroc, un emoticon care-ţi face în ciudă. Iată că principiile democraţiei nu pot fi grefate oriunde fără analize amănunţite, fără riscul de a apărea reacţii de incompatibilitate, amestecarea planurilor putând favoriza cadrul de înflorire a non-valorii, în timp ce se urmăreşte exact contrariul. Clubul literar al lui Claudiu Komartin - http://www.clubliterar.com - are la bază cam acelaşi concept elitist, dar o axare mult mai pregnantă pe text, lipsind video-poemele, care sunt la mare cinste pe rivala hyperliteratura. Lucru deloc rău, dacă stai şi te gândeşti că video-poemele de la noi, în majoritatea lor, sunt nişte biete înregistrări făcute cu telefonul şi, din păcate, în manieră telefonată, fără pic de ştiinţă a manevrării imaginilor, (îmi amintesc de un asemenea poem în care imaginea dubla perfect cuvintele, nu existau metafore regizorale, sugestie, nimic; în text era “m-am sculat”, vedeai personajul cum se scoală din pat, “m-am spălat”, desigur, trebuia să vezi omul cum se spală şi tot aşa) cu muzică pentru care nu există drept de utilizare şi de multe ori cu texte fade, clădite în jurul unei pretinse dezabuzări consumiste, foarte trendi.

În concluzie, partea literară a internetului românesc este un soi de struţo-crocodilo-cămilă de stepă, nici subsumată unor interese culturale ferme, nici articulată pe lumea “de afară”, nici privită doar ca vehicul de marketing, de cele mai multe ori cu pretenţii neonorate, nici mercantilizată măcar, ca să zici că există premizele financiare ale evoluţiei. Este mai degrabă un fel de poligon în care toată lumea trage cam în toată lumea, unii cred că e sărbătoare tot timpul, gloanţele sunt adesea confundate cu pocnitorile şi invers, confuzia e cool pentru mulţi care intră doar pentru o şuetă, trei vorbe zvârlite din goana mouse-lui, iar reuşitele unora de a-şi continua, prin cărţi, succesele volatile de pe net li se datorează aproape în totalitate, şi nu spaţiului din care doar au ştiut ce să aleagă.


Dan Cârlea - Luceafărul-12 dec. 2007

copiii şi cartea

IMPORTANT

"Să nu intervenim în curgerea lucrurilor" - recenzie de Constantin Abăluţă

A surprinde (si ingloba) punctul in care naratiunea devine poezie. Apoi a te opri cu aerul ca atata ai avut de spus. Stiinta, pre-stiinta, hazard? Din toate cate putin. Riscuri multiple. Si reusite partiale, tatonante... citiţi recenzia mai departe, în Ziarul Financiar


/ mulţumesc domnului Abăluţă pentru recenzie, din păcate, nu am datele dumnealui de contact ca să pot face asta aşa cum s-ar cuveni /

intrebari

Am găsit asta şi mi-am adus aminte de un plan mai vechi - să cumpăr nişte manuale de română, să văd şi eu ce poezie li se bagă tinerilor în cap.
Am bănuiala că se merge tot pe sistemul vechi, de a scoate mereu “în faţă” poeţi care sunt deja ultracunoscuţi. Pe vremea mea, la şcoală eram intoxicaţi cu Arghezi, Şt.O.Iosif, Eminescu, Topârceanu, etc. Asta în timp ce Nichita îşi trăia ultimii ani. Acum intuiesc acelaşi stil. Niciunul de 20-30 de ani prezentat. De ce se merge mereu pe conserve, pe e-uri cu care au fost îndopate şi generaţiile trecute ? Tot bătătorirea potecilor obosite, pe care au mers sastisiţi şi părinţii noştri, au rămas pe hărţile celor care ne îndrumă copiii ? Da, pentru că sunt cele mai sigure. Pentru că nimeni nu îşi asumă responsabilitatea de a prezenta copiilor şi tinerilor autorii noi, care încă nu au confirmarea câtorva zeci de ani ? Probabil. Între a trece Rubiconul ( nimeni nu cere asta unui ministru în pragul pensiei, care a activat peste jumatate din timp în sistemul comunist de învăţământ ) şi a pluti molcom-dâmboviţeşte, poate exista o cale de mijloc. Sau nu ?
Mereu, în şcoală, tinerii află de poezia care deja nu se mai scrie, mereu sunt cu un pas, doi, şapte, în urma vremurilor.Voi vedea dacă în manuale există trecuţi autorii actuali, tendinţele, lucrurile reale, poezia care se scrie pe stradă, în autobuze, pe telefonul mobil, nu cea prin care se pluteşte cine ştie prin ce tărâmuri ideatice în care nu prea mai crede nimeni.

_____________

vezi, rândunelele se duc,
şi eu cu jale de i-pod m-apuc
de ce nu vii, de ce nu vii,
pierdui metroul spre industrii…

TRIB_unul

uneori vă simt ca un cheag de sânge în inimă

..............dimineaţa
.
.
.
..............................mă piş tremurând
.
.
............................. să nu mă înfund


.....cu vreunul din voi

peronul

dimineaţa te întinzi
pentru a te refixa în tine

palmele în palme
tălpile în tălpi
sânii în sâni

în curând va veni ziua când
îţi vei arunca rochia de mireasă
cu un gest graţios şi total

va cădea
încet
încet
timp de o viaţă de om
şi albul ei se va sparge
odată cu noi
în mii de păsări strălucitoare

ne va cuprinde tunelul acela
de care vorbesc toţi

va aluneca în jurul nostru
atingându-ne
peste tot în acelaşi timp

ne vom simţi ca atunci când mergeam cu metroul
şi geamurile fotografiau
ba întunericul
ba lumina

peronul pulsa

peronul
îşi deschidea
oamenii
mereu
în partea cealaltă

pe zeppelingaul.blogspot.com dan carlea e parodiat cu talent

UPDATE ora 15:47

Baiatul a sters blogul respectiv, cred ca se astepta sa ma dau cu capul de pereti ca el, atunci cand am aratat ce face, dar cand a vazut ca tin la caterinca daca e de buna calitate si-a dat seama ca nu merita sa imi faca publicitate gratis.

A aparut un nou blog http://zeppelingaul.blogspot.com unde un tip ma parodiaza misto de tot. Nu am ras demult cu atata pofta. Si pare destul de muncit blogul, omul chiar si-a dat silinta sa faca ceva. Si a reusit. Din punctul meu de vedere, cand ajungi asa de bine parodiat inseamna ca incepi sa existi in spatiul public, sa insemni ceva. Deci, sa vedem cat timp se va scrie pe acel blog, as fi dezamagit daca ar fi doar un foc de paie. Sincer, il stiu pe cel care face asta, si m-ar deranja daca nu ar permite din cand in cand cate un comentariu al meu pe acel blog. Ar demonstra ca nu stie sa faca parodie totala, ci doar atacuri ieftine. Il trec in blogroll pe ambele mele bloguri.

adica pe asta si pe http://carleadan.wordpress.com

singura chestiune urata e slutirea numelui meu, si anume dan curlea, asta nu mai e parodie, dar in fine, merge

putea sa gaseasca altceva, sa zicem dan scarbea, sau dan sfarlea, etc

the rasmus - night after night

don perignon

bucureşti –

căldura se prăbuşeşte în canale & subsolurile blocurilor
peste ţevile ca de orgă

apa rece
apa caldă
& rahatul
călătoresc prin sufletul oraşului

de la mine se aude cum vă apar ridurile

picăturile de apă vă împodobesc şobolanii
inimile pline cu ruj ale iubitelor noastre
s-au desprins
au căzut cu încetinitorul
cât le e trupul
de lung
de înalt

autişti scăpaţi din realitate gonesc nebuneşte în bătaia vântului

poate mă veţi învinge
proştilor

mă sparg de voi ca o sticlă de şampanie

rezultatele sondajului

Am bănuiala că au fost persoane care au votat de mai multe ori.Cam de la început a fost CR pe locul 1 şi Vinea pe 2, ( la mică distanţă ) lucru firesc ţinând cont de faptul că Vinea se sprijină pe un singur om, iar CR are mulţi angajaţi.Totuşi, parcă în primele zile ale votului Vinea era la mare distanţă de următoarele, iar apoi, deşi nu prea am mai făcut publicitate sondajului, şi cine avusese de votat votase, au crescut voturile pt alte edituri, ca şi cum cineva ar fi vrut să arate că Vinea este egalată de alte edituri şi la mare distanţă de CR.
Oricum, concluzia clară este că cea mai bună imagine în rândul oamenilor preocupaţi de poezie o au CR şi Vinea. Brumar şi Polirom vin tare din urmă.
Paralela 45, Lumen şi Junimea să lucreze tare la PR, mai ales în zonele virtuale.

hyperliteratura se transforma

După cum sigur aţi aflat, http://hyperliteratura.reea.net se transformă în colector de feed-uri. Încă nu îmi dau seama cum se vor schimba lucrurile, vom vedea, sunt foarte curios.

despre

#23 iulie 1972 - Iaşi
# cea mai mare parte a vietii am trait-o la Bucuresti
# Facultatea de Psihologie, secţia “Psihologia mass-mediei şi a structurilor de guvernare”
# am lucrat în campanii electorale, consiliere de imagine şi în domeniul psihologiei sportive
# “zeppelinul”, versuri, Ed. Vinea, 2007

recenzii :Florin Caragiu si Felix Nicolau

Recenzii in cadrul lansarii volumului "Zeppelinul", Ed. Vinea, la Bookfest, 2007.

Florin Caragiu, iar in rosu Nicolae Tzone, directorul Editurii Vinea :



Florin Caragiu ( continuare ) si criticul literar Felix Nicolau :



volumul poate fi comandat pe adresa edituravinea@yahoo.com

recenzie de Florin Caragiu

Din primul moment m-a fascinat în poezia lui Dan Cârlea forţa de generare asociativă a unor imagini surprinzătoare şi cu bătaie lungă. Cuvintele traversează experienţele din peisajul lumii cu acea fervoare a trăirii vieţii „la ambele capete” sau simţire a transcendenţei ce reconverteşte accidentele şi rupturile, restituind limbajului o fericită corporalitate.

Am avut bucuria să-l cunosc pe Dan faţă către faţă şi să mi se descopere câteva dintre resursele suflului său creator. Mă refer la anumite experienţe în împrejurări-limită care au marcat un „punct de întoarcere” şi din care a ieşit, ca să folosesc cuvintele lui, „cu un înger mai bun”.

Cu bucuria genuină a simţirii prezenţei lui Dumnezeu şi a întâlnirii cu părintele Sofian Boghiu, o personalitate marcantă a mişcării „Rugul Aprins”, Dan traversează în poezie toată gama de experienţe ale lumii aşa-numite post-moderne. Făcând transparent capătul dinspre Dumnezeu al cuvintelor, poetul nu se separă de multitudinea eterogenă şi adeseori bulversantă a experienţelor vremii, ci le asimilează prin vindecarea şi reconvertirea lor în trupul textual.

Îmbrăcând în această stare de graţie limbajul poetic, carnea experienţelor este, am putea spune, iconizată, vascularizată. Se creează astfel o nouă şi specială mobilitate, generând la rându-i surpriza, neprevăzutul, esenţa poetică.

Noul pare astfel nu atât el căutat, cât cuvântul însuşi e căutat de noutatea viziunii. Ludicul şi dramaticul, fantasticul şi realismul biografist, starea de veghe şi oniricul, viziunea sfinţeniei şi căderile în derizoriu, nostalgia şi ironia, erosul omenesc şi cel divin, edenicul şi decadentul, prospecţia, introspecţia şi rememorarea apar într-o stare de necompartimentare şi inseparabilitate.

Fără a pierde pe drum prospeţimea scriiturii, poetul evită printr-o artă a învăluirii şi replierii atât căderile în patetism cât şi pe cele în absurd sau derizoriu. Se manifestă astfel, am putea spune, un dinamism de tip cuantic, în care cuvintele ni se descoperă ca evenimente-„încreţituri” ale stării poetice fundamentale.

Poezia scrisă de Dan Cârlea nu poate fi asimilată, credem, nici uneia dintre paradigmele poeziei ce au marcat istoria noastră literară trecută sau prezentă. Şi asta, nu întrucât anumite calităţi stilistice ce o definesc nu sunt decelabile în producţii literare notorii, cum ar fi vigoarea limbajului, elasticitatea şi flexibilitatea vocabularului ca o coardă întinsă între zonele existenţiale extreme, ingeniozitatea de a nu căuta rezolvări şi de a prinde, în schimb, semnificaţia momentului, adesea tragică, o excelentă relaţie cu cuvântul, ce poate fi asemănată cu dragostea creştină, care nu caută la faţa omului. Astfel, indiferent de osatura lui denotativă, care poate fi, în context, concordantă sau discordantă, cuvântului i se face loc în casa poeziei, unde contingenţa textuală smulge din el valenţe incredibile.

În textele ce ne sunt prezentate, parodia, ironia, umorul cu zâmbet scurt şi schimă dureroasă, sarcasmul amar nu istovesc temele fundamentale grave cum sunt dragostea, nostalgia după desăvârşire, relaţia omului cu Dumnezeu.
Şi în acest punct identificăm, de fapt, originalitatea acestui poet, care ştie să dinamizeze ideea de Dumnezeu, raportându-se la aceasta prin oglinzile textuale, care sunt oglinzile sinelui nostru, unde se uneşte strâns umanitatea asumată prin Cuvânt. Aici, în miezul textului, centru de unde se propagă mişcarea simfonică a totalităţii, ca o coexistenţă infinită într-un punct, se întâmplă întâlnirea omului cu Dumnezeu.

„Tu eşti în interiorul lui Dumnezeu/ cu toată lumea ta măruntă/ nici nu ştii ce pierzi dacă nu recunoşti asta”, ni se spune, ca un alt mod de a sugera infinita şi calda umanitate a lui Dumnezeu, acel Dumnezeu care participă la viaţa omului încât ia chipul omului.

Dacă ne este îngăduit să vorbim despre nişte accente religioase autentice în această poezie, le găsim în aura de umanitate incredibilă cu care Chipul lui Hristos îşi face simţită dumnezeirea, ca fiind prezent printre oameni şi prezent în fiecare fiinţă şi lucru, suferind, aici, „neajunsul” existenţei cotidiene şi chiar parodierea ei.

Nefiind, desigur, aceasta, o poezie parodică la adresa lui Dumnezeu cel Viu şi Personal, o putem caracteriza mai degrabă ca pe o poezie parodică la adresa parodiei înseşi şi, prin urmare, o „punere în criză” implicită a răstignirii, voluntare sau nu, în om, a Chipului lui Dumnezeu.


Florin Caragiu este teolog si matematician, directorul editurii Platytera-Bucureşti
editura_platytera@yahoo.com

multumesc Florin Caragiu pentru recenzie